Energia si chinezii

Hm…mormăi încruntat Pop Cornel, apoi işi desprinse privirea de la microscopul electronic.

-       Janosz, tu crezi in viata de apoi?

Janosz se uită chiorîş la şeful lui. Oare ce mai cocea de data asta? Chiar şi cind erau in mijlocul unor lucruri atit de serioase ca experimentarea teleportării.

-       Aşa şi-aşa… Adică, mi-ar plăcea sa existe, dar nu prea sint dovezi sa ma convingă.

-       Ce zici de chestia cu conservarea energiei? continuă Pop Cornel lipindu-şi din nou ochiul de microscop.

-       Păi… Are o logică, nu? Daca energia nu dispare, atunci după moarte ea trebuie sa se ducă undeva, şovăi Janosz.

-       Hm… Si asta inseamnă ca ar trebui sa aibă vreo urmă de inteligenţă? Şi  cînd bat din palme transform energia în zgomot… şi totuşi nu am auzit de zgomot inteligent…

“Clar mă ia peste picior” gîndi Janosz şi se hotarî să nu se lase cu una cu două.

-       Dar, dacă energia se conservă, inseamnă ca este o constantă. Dat fiind ca se nasc mai multi oameni decit mor, care ar fi urmarea? “Ha! Acum sa te vad sefu’”

Pop Cornel zîmbi ascuns de microscop. Discuţia mergea exact pe făgaşul prevăzut.

-       Ar insemna că energia pe individ ar trebui sa scadă, nu? aruncă în treacăt o privire spre Janosz

Janosz avea senzaţia că şeful său urma sa ii dea o replică zdrobitoare.

PopCornel ridică în sfîrşit ochii şi începu:

-       Ai auzit de ultimul studiu al cercetătorilor britanici, referitor la explozia demografică chineză? Apoi, fără să aştepte răspunsul negativ, continuă:

-       Statistic s-a dovedit că cei mai multi copii chinezi se nasc în martie. Prin urmare , este normal să scadă dramatic energia totală, prin urmare (îl ţintui triumfător pe bietul Janosz) aşa se explică astenia de primavară!

_______________

Batrina işi aruncă mîinile in aer, scutură palmele de citeva ori şi, in faţa privirilor înspaimintate ale femeii ce o platise sa invoce spiritual soţului decedat, strigă înfiorator:

-       Te invoc, spirite! Arată-te privirilor mele!!!!

Din pîcla fumului de ţigară ce plutea gros in cameră, începu să se inchege o imagine inceţoşată. Părea o figură umană cu ceva ce arăta ca o etichetă imensă atirnată de spate. Pe măsură ce devenea din ce in ce mai clară, batrina desluşi scrisul si bolborosi: Doamne Dumnezeule, asta ce o mai fi însemnînd???

Pe etichetă scria mare si citeţ: Energy Made in China

Pop Cornel si circumvolutiunile

De dimineaţă, Pop Cornel se trezi cu o îngrozitoare durere de cap. Luă un Nurofen (nici nu ştia că are aşa ceva în casă, el nu suferea de nimic) , îşi aruncă apă rece pe faţă şi se privi in oglindă. Dumnezeule, ce ochi tulburi… Dacă nu ar fi fost abstinent convins, s-ar fi bănuit singur că a întrecut măsura cu băutura.

În fine… Trebuia să ajungă neapărat la Institut, azi era ziua în care testau laserul de mare putere, inventie a specialiştilor de la Mahmudia.

……

Janosz Vattacukor verifica ultimele detalii ale noii structuri nanometrice puse la punct de institut.

Privind în treacăt către intrare, înlemni. Şeful său, iubitul Pop Cornel, sta rezemat de cadrul uşii, galben ca lămîia.  Nu îl mai văzuse aşa de cînd bănuise că s-a întilnit cu cei doi extratereştri deghizaţi în poliţisti.

-          Cum merge cu testarea laserului? murmură abia auzit Pop Cornel

Uluit, Janosz bîigui:

-          Care laser, şefu’? Asta a fost acum 3 ani… Nu ştiţi că l-am folosit la alinierea fascicolului de la LHC?

-           O Doamne… Ce mi se întîmplă oare… Nu m-am simţit niciodată aşa… Simt că mi se întunecă creierii… Vocea lui Pop Cornel se auzea din ce în ce mai pierdut. Înainte de a aluneca în inconştient, mai apucă să îl audă pe Janosz strigînd disperat să cheme cineva ambulanţa…

……

Simţi că îşi revine. Deşi foarte slăbit, constată că cel puţin durerea de cap îi dispăruse. Roti cu greutate privirea şi zări doctorul ce îşi tampona broboanele de transpiraţie.

-          A fost cît pe ce să vă pierdem, exclamă acesta uşurat.

-          Ce…s-a..întimplat? articulă cu greu Pop Cornel.

-          Aţi avut un caz foarte grav de nivelare a circumvoluţiunilor. Creierul a fost puternic afectat, dar din fericire nu iremediabil

-          Dar… cum? Cum s-a..putut..întîmpla?

Doctorul nu răspunde pe loc, ci îşi căută încurcat cuvintele

-          Se pare că aţi suferit o influenţă externă. Un atac paranormal menit să vă distrugă inteligenţa. Nu aveţi nici o bănuială ce ar putea fi? A trebuit să vă ţinem 24 de ore încontinuu cu Discovery Science pe TV ca să vă recuperăm.

Pop Cornel, care se ridicase treptat într-un cot, se prăbuşi înapoi pe perna. Pentru el era clar. Mai rămînea să îl lămurească şi pe bietul doctor.

-          Ieri am ajuns tirziu acasa… Am dat drumul la televizor, din greşeală pe ProTV. Erau ştirile, dar am adormit atît de repede că nu am mai apucat să schimb canalul. Cred că am primit în somn toată doza de o oră…

-          În acest caz,suspină doctorul, sînteţi cu adevărat norocos… Restul de cîteva milioane nu au putut fi salvaţi…

Stiri

ProTV, de Paste:
"Hristos a inviat, un orfan a fost batut de asistenti"

Halal tuturor celor care ling ecranul la stirile voastre.

Intrebare istorica

Stind de vorba la Praga cu un foarte bun prieten polonez, mi-am dat seama de unele chestii.

La 1 septembrie 1939 Hitler si Stalin au invadat Polonia.

Fapte:

- Dupa 5 ani jumatate si zeci de milioane de morti, Stalin a avut Polonia numai pentru el si a binecuvintat-o cu 54 de ani de comunism. Pe linga: Romania, Ungaria, Bulgaria si fosta Iugoslavie

- Polonezii au luptat ca niste draci peste tot in razboi, brigazile poloneze au participat la batalia pentru Anglia si Debarcarea din Normandia. Ca rasplata, Polonia a fost vinduta sovieticilor.

- Marea Britanie si Franta au intrat in razboi pentru "libertate" in conditiile in care ambele erau mari puteri colonialiste. La sfirsitul razboiului, "invigatoarele" nu mai erau decit o umbra a ceea ce fusesera la inceputul acestuia.

Intrebare: De ce a mai avut loc atunci al doilea razboi mondial si cine l-a cistigat de fapt?

...Poate ma lamureste si pe mine cineva.

S-a rezolvat problema invatamintului

Azi dimineata aflu de la teveu ca se infiiinteaza in Bucuresti liceu in limba romani.

Ca sa ca de aceea nu sa vina ei la scoala, ca nu pricepe la limba romana si trebuie pe tiganeste.

Si ca celorlalti le trebuie si pe hungureste, ca nem tudom romano.

Armata da cazemata, prostovanul da banul.

Cine e prostovanul nu mai trebuie sa spun... Chestia e ca viitorul pe termen lung suna... negru.

Nu mai am nici o speranta in votul de la toamna.

Ei sint mai multi. Clar.

PS. Ca sa fie ciulamaua completa...:
Cum traduce Microsoft Translator primul rind: high school in Bucharest in the Romanian language.
E... ne-o meritam, asta e...

One night stand

Cum televizorul alor mei porneste pe TVR1, inainte sa apuc sa schimb canalul, am prins o replica dintr-un film coreean (din seria aia cu Legendele Palatului):

"Nu am fost niciodata de doua ori cu aceeasi femeie" se lauda un june tolanit intr-o rina.

Asta m-a facut sa ma gindesc: cit de satisfacuta este o femeie dupa o noapte de gen One Night Stand?

Acum, sa ne intelegem: nu ma cheama Warren Beatty sa imi dau asa, profesionist, cu parerea, dar cu siguranta nici la coada nu sint :)

Si din cite am invatat pina la batrinetile mele, eu zic asa:

Intr-o intilnire de o noapte, el nu ii cunoaste trupul, ca nu are de unde... nu stie ce anume ii face placere si ce nu. Daca pentru el e simplu, ca zonele erogene sint putine si concentrate, nu acelasi lucru e valabil si la ea. Cu siguranta are el  in cap ce a placut altora inaintea ei, dar nu exista doua femei la fel. Ce o aduce pe una in culmea extazului, pe alta o face sa se chirceasca. Poate nu ii place sa o stringa prea tare, sau sa o mingiie in punctul x sau sa o sarute pe ceafa. In aceste conditii, o nepotrivire nu vine singura oricum :)  asa ca chestia cu orgasmul, hmm...

Ca sa cunosti o femeie, iti trebuie ceva mai mult timp, nemaivorbind si de comunicare. Nu cred ca una-doua, fara nici o jena, toate femeile le spun barbatilor exact cum le e lor bine si cum nu. Plus ca trebuie urmarite si alte semne: body language, grimase (De unde ti-a venit ideea ca ma excita asta??) etc. Nu vreau sa fac misto sa intreb oare citi barbati sint si interesati sa urmareasca asa ceva :)

Daca viata sexuala a unei femei este formata numai din relatii pasagere, eu unul nu cred ca poate fi satisfacuta, sau cel putin nu pe deplin. Poate avea sa zicem o satisfactie psihica, femeile sint mai cerebrale... asa la sanatate fac bine si relatiile astea, dar cred ca oricare dintre ele poate face diferenta intre o partida cu un barbat care stie ce ii place si ii cunoaste fiecare bucatica din corp (si are si prestatie de peste jumatate de ora, ca na...conteaza, nu? :) si altul care o fi Mr. Steel sau genul, dar pump it up si atita tot.

Sint curios voi ce credeti? daca nu e tabu :))

Sa rectific: Barbatii cred ca stiu ce si cum, femeile stiu cu siguranta :)

Despre meritocratie

Un articol excelent primit pe email de la prietenul Razvan:

…
Unul dintre motivele pentru care societatea actuală ne face să suferim este acela că suntem înconjuraţi de snobi.
…
Snobismul este un fenomen global. Suntem o organizaţie globală, iar acesta este un fenomen global.
Ce este un snob? Un snob este orice persoană care ia o parte mică din tine şi o foloseşte ca pe o viziune completă a ceea ce eşti.
Şi tipul dominant de snobism în prezent este snobismul în ceea ce priveşte locul de muncă.
…
La polul opus unui snob, se afla mama.
Nu neapărat mama mea, sau a ta. Să zicem, mama ideală. Cineva căruia nu îi pasă de realizările tale.
Din păcate, majoritatea oamenilor nu sunt mamele noastre. Cei mai mulţi dintre oameni fac o corelaţie strictă între cât timp şi, în general, respect, sunt dispuşi să ne acorde şi poziţia noastră în ierarhia socială.

… se spune că trăim vremuri foarte materialiste, că suntem lacomi.
Nu cred că suntem în mod deosebit materialişti. Cred că trăim într-o societate care a fixat, pur şi simplu, anumite recompense emoţionale de achiziţionarea unor bunuri materiale: nu ne dorim bunurile materiale, ne dorim recompensele.
Ce vă propun aici este o modalitate nouă de privi bunurile de lux. Data viitoare când vedeţi pe cineva conducând un Ferrari nu vă gândiţi "Iată pe cineva lacom". Gândiţi-vă "Iată pe cineva extrem de vulnerabil şi în căutare de dragoste." Simţiţi simpatie, mai degrabă, decât dispreţ.

Mai sunt alte motive pentru care probabil acum e mai greu ca niciodată să ne simţim calmi.
Niciodată nu au mai fost aşteptările atât de ridicate despre ce pot împlini fiinţele umane pe parcursul vieţii lor.
Ni se spune că oricine poate obţine orice. Am terminat cu sistemul de castă. Trăim într-un sistem în care oricine se poate ridica la orice nivel doreşte. O idee minunată. Şi odată cu aceasta vine un spirit de egalitate: toţi pornim cu şanse egale.

Şi avem o mare problemă cu această situaţie: invidia.
Problema societăţii moderne, în general, este aceea că transformă întreaga lume într-o şcoală: toată lumea poartă blugi, toţi suntem la fel şi, cu toate astea, nu suntem.
Există deci un spirit de egalitate, combinat cu inegalităţi profunde.

Gândirea de coşmar pe care se bazează societatea este că să sperii oamenii este cea mai simplă şi eficientă modalitate de a-i face să muncească. Şi, cumva, cu cât mediul este mai dur cu atât vor fi mai mulţi care se vor ridica la nivelul aşteptărilor – de aceea suntem conduşi de ciobani, pentru că ăştia ştiu să ne sperie.

Toată lumea este de acord acum că meritocraţia este un lucru deosebit şi că trebuie să ne străduim ca societatea noastră să devină profund meritocratică.
Ce este o societate meritocratică?
O societate meritocratică este una în care dacă ai talent, energie şi pricepere poţi ajunge în vârf. Nimic nu te poate reţine.
Problema este că dacă ai cu adevărat încredere într-o societate în care cei care merită să ajungă în vârf, ajung în vârf, crezi, implicit, şi într-un mod mult mai neplăcut, într-o societate în care cei care merită să ajungă jos vor ajunge jos şi vor rămâne acolo. Cu alte cuvinte, poziţia în viaţă nu este accidentală ci meritată şi binemeritată.

În Evul Mediu, când întâlneai o persoană foarte săracă o descriai spunând că a avut ghinion, cineva care nu se bucură de norocul de a avea avere, un ghinionist.
În prezent, dacă te întâlneşti cu cineva din straturile de jos ale societăţii, acesta poate fi descris, cu nemărginită răutate, ca ratat.

Există o diferenţă reală între un ghinionist şi un ratat.
O evoluţie de 400 de ani a societăţii ne-a adus în situaţia în care puterile care ne guvernează vieţile nu mai sunt zeii, suntem chiar noi – de fapt, avem impresia că noi suntem şi că dacă nu ne “realizăm”, inevitabil ne ratăm, prin propriile forţe.

Este extraordinar dacă te descurci bine, devastator dacă nu.
Există mai multe cazuri de sinucidere în ţări industrializate dezvoltate decât în orice altă parte a lumii. Şi acest lucru se întâmplă pentru că oamenii consideră tot ce li se întâmplă ca fiind foarte personal. Sunt proprietarii succesului lor. Dar şi ai eşecului.

Meritocraţia, ideea că fiecare merită să ajungă unde a ajuns, cred ca este o idee nebunească, complet nebunească. Voi susţine orice politician de dreapta sau de stânga cu o concepţie decentă privind meritocraţia. Sunt un meritocrat, dar este o nebunie să credem că vom construi vreodată o societate cu adevărat meritocratică.

Ideea de a construi o societate în care toată lumea primeşte un calificativ: cei buni la vârf, cei răi jos şi că procesul este exact cum ar trebui… este imposibil. Există prea multe variabile aleatoare. Accidente, accidente la naştere, accidente cu lucruri care ne cad în cap, boli etc.
Nu le putem califica aşa cum trebuie, nu avem cum.

Îmi place un citat de Sf. Augustin din "Despre cetatea lui Dumnezeu" în care spune "Este păcat să judeci orice om după stâlpul casei sale".
Asta ar însemna că este păcat să decizi cu cine stai de vorbă în funcţie de cartea lui de vizită. Nu este stâlpul casei cel care ar trebui să conteze. Şi, aşa cum spune Sf. Augustin, numai Dumnezeu ne poate aşeza pe fiecare în locul pe care îl merită. Şi va face asta, în Ziua judecăţii, cu îngeri şi trompete şi cînd cerurile se vor deschide – o idee nebunească, dacă eşti laic. Dar chiar şi aşa, este ceva valoros în această idee: nu avem cum să cunoaştem adevărata valoare a cuiva. O parte a lui ne va fi mereu necunoscută.

Când ne gândim că putem eşua în viaţă, când ne gândim la eşec, unul dintre motivele pentru care ne temem de eşec nu este doar pierderea venitului, pierderea statutului. Ne temem de judecata celorlalţi, de faptul că ceilalţi ne vor ridiculiza.
Iar instrumentul numărul unu de ridiculizare în prezent sunt ziarele. Dacă deschideţi ziarele în orice zi a săptămânii sunt pline de oameni care şi-au ratat vieţile: au avut relaţii cu persoane nepotrivite, au luat substanţele greşite, au adoptat legi nepotrivite etc, devenind potriviţi pentru a fi ridiculizaţi. Cu alte cuvinte, au eşuat. Şi pot fi descrişi ca rataţi.

Există o alternativă pentru aceasta. Tradiţia ne arată o alternativă glorioasă: tragedia.

Arta tragică, aşa cum s-a născut în teatrele greceşti în secolul al cincilea Î.H. a fost o formă de artă dedicată modului în care oamenii eşuează. Şi, de asemenea, simpatiei pe care le-o acordăm.

"Click", un tabloid pe care nu vi-l recomand să îl citiţi. Vorbind cu ei despre unele dintre marile tragedii ale artei occidentale, am vrut să văd cum ar captura esenţa anumitor poveşti dacă acestea ar apărea ca ştiri la un birou de ştiri, într-o duminică după-amiază.

Othello.
Nu ştiau povestea, dar li s-a părut facinantă.
I-am rugat să scrie un titlu pentru povestea lui Othello:
"Imigrant înnebunit de iubire o omoară pe fiica senatorului"

Madame Bovary.
Din nou, o carte pe care s-au bucurat să o descopere. Au scris:
"Soţie adulteră obsedată de cumpărături înghite arsenic după fraudă cu card de credit"

Preferata mea - chiar au un geniu numai al lor, aceşti oameni - Oedip rege:
"Sexul cu mama conduce la orbire"

La un capăt al spectrului simpatiei, avem ziarul de tip tabloid.
La celălalt capăt, avem tragedia şi arta tragică.

Un alt lucru din societatea modernă care cauzează anxietate este că nu avem niciun element central care să fie non-uman.
Suntem prima societate care trăieşte venerând nimic altceva decât pe noi înşine. Avem o părere foarte bună despre noi. Şi, se pare că aşa şi trebuie: am trimis oameni pe lună. Am făcut tot felul de lucruri extraordinare.

Eroii noştri sunt eroi umani. Este o situaţie foarte nouă.
Majoritatea celorlalte societăţi au avut, chiar în poziţie centrală, venerarea a ceva transcendental: un zeu, un spirit, o forţă naturală, universul…

Am pierdut oarecum obiceiul de a face asta. Motiv pentru care, suntem atraşi în mod special de natură – nu pentru sănătatea noastră, deşi adeseori se prezintă aşa -, ci pentru că reprezintă evadarea din muşuroiul uman, din propria noastră competiţie şi din propriile noastre drame.
De asta ne face plăcere să privim gheţari şi oceane, să contemplăm pământul din spaţiu...
Ne place să fim în contact cu ceva ce este non-uman. Şi acest lucru este extrem de important pentru noi.

O problemă cu viaţa de succes este că, de cele mai multe ori, ideile noastre privind ce înseamnă să ai succes nu sunt ale noastre. Sunt absorbite de la alţi oameni.

Nu ne descurcăm prea bine nici cu mesajele de peste tot din televiziune, publicitate, marketing etc, forţe foarte puternice care definesc ce vrem şi cum ne vedem pe noi înşine.

Vreau să spun nu este că trebuie să renunţăm la ideile noastre despre succes. Dar trebuie să ne asigurăm că sunt ale noastre.
Este suficient de rău să nu obţinem ceea ce ne dorim. Dar este şi mai rău să avem o idee despre ce ne dorim şi să aflăm la sfârşit că nu este, de fapt, ceea ce ne doream.

Am vrut să evidenţiez caracterul accidental al faptului de a câştiga şi a pierde.
Se pune accent atât de mult pe justeţea tuturor lucrurilor, politicienii vorbesc întotdeauna despre justiţie…
Cred cu tărie în justiţie. Cred însă că este imposibilă.
Trebuie să facem tot ce putem pentru a o obţine, dar la sfârşitul zilei trebuie să ne amintim întotdeauna că există un puternic element de hazard.

PS
Aceasta este o adaptare după conferinţa TED: Alain de Botton: O filozofie a succesului mai bună, mai blândăhttp://www.ted.com/talks/lang/ro/alain_de_botton_a_kinder_gentler_philosophy_of_success.html