Dimineata ne trezim la wow, ora 9… De cind n-am mai dormit asa adinc… Cerul e innorat in continuare, vremea racoroasa. Caloriferele au fost pornite peste noapte, n-ai zice ca e iulie.
Dupa ce ne facem toaleta, mergem sa vedem si noi care e treaba cu micul dejun. Mai sint citiva clienti in afara de noi, dar veniti numai pentru weekend. Ne asezam la o masa, iar Sorin, zimbitor ca si Monica, fata ce ne intimpinase cu o zi inainte, incepe sa aduca. Si aduce. Si aduce. Si aduce. Platouri cu snitele, drob, brinza, rosii, castraveti, ardei, unt, dulceturi, o cana de vreun litru de lapte, una cu suc, omleta, cafele… De cafele nu mai e loc, trebuie sa string platourile sa incapa. “Dar nu doriti poate piine prajita?”...”Da, sigur.” Si vine si platoul cu pine prajita. O ora stam la masa si la sfirsit abia ne putem ridica. Respir scurt si sacadat. Doamne, cit de delicious a fost totul. Bineinteles ca jumatate a ramas iarasi in farfurii. Nu mai puteam sa bag nici o bucatica in mine, aveam o burta de spargeam nuci pe ea.
Ia sa vedem ce program ne facem. Pai, hai sa o luam asa incetisor. Mergem la Manastirea Humorului ca e ici colea, apoi Voronet si daca stam bine cu timpul, dam o fuga si la Stupca sa vedem casa memoriala a lui Ciprian Porumbescu.
Ne suim in masina si-i dam la vale. In vreo 10 minute sintem deja parcati la Humorului. Lume destula. Nu tu gunoaie, nimica. Frumos, curat. Pe marginea strazii tot felul de tarabe de artizanat, de alea de nu vrei si tot casti gura. Eu trag sa mergem, ca timp de stat la de-astea avem destul cind iesim. Cu 3 copii dupa tine e cam greu. Intram in sfirsit pe poarta si ma uit cam nedumerit. Eu nu sint ala cu bisericile sa le stiu si inscriptia de pe clanta, dar uitindu-ma asa la manastirea asta mi se pare ca e leit cum vazusem eu in poze ca arata Voronetul. Aceeasi forma parca, picturi albastrui pe pereti… Dau ocol si pe cealalta latura si intepenesc de-a binelea. Stiam ca Voronetul e palit pe-o latura din cauza de buletin meteo nefavorabil. Asta e la fel…. Ma incearca sentimentuil ala timpit pe care il mai aveam la cite o teza la care credeam ca am invatat si imi pica un subiect de ala de ziceai ca e de la pagina 215 din manualul de 214 pagini. Mai nene… Eu stiam ca Humorului si Voronet sint doua chestii diferite. Ce naiba… Sa fiu cumva la Voronet?... N-am invatat bine la istorie? Acu, sa intreb pe cineva, ma faceam de ris. Stiu la nivel constient ca nu are cum sa fie, dar ma uit ca Haplea pe inscrisul cu istoria manastirii si vad ca e a Humoruilui. Spre usurarea mea, mai la vale pomeneste si de Voronet ca fiind in apropiere. Uffff…. Stiam eu…. M-am linistit. Asa ca acum admiram verdeata, florile, banca de odihna de-a lungul peretelui, interiorul… Nu ma foarte dau in vint dupa cele bisericesti, asa ca dupa o tura-doua si niscaiva poze sint mai mult decit multumit. Adunarea si la Voronet! Intram in masina, dam comanda Ioanei sa ne duca la destinatie (aflata rezonabil de aproape) si da-i bataie.
Dupa ce ne facem toaleta, mergem sa vedem si noi care e treaba cu micul dejun. Mai sint citiva clienti in afara de noi, dar veniti numai pentru weekend. Ne asezam la o masa, iar Sorin, zimbitor ca si Monica, fata ce ne intimpinase cu o zi inainte, incepe sa aduca. Si aduce. Si aduce. Si aduce. Platouri cu snitele, drob, brinza, rosii, castraveti, ardei, unt, dulceturi, o cana de vreun litru de lapte, una cu suc, omleta, cafele… De cafele nu mai e loc, trebuie sa string platourile sa incapa. “Dar nu doriti poate piine prajita?”...”Da, sigur.” Si vine si platoul cu pine prajita. O ora stam la masa si la sfirsit abia ne putem ridica. Respir scurt si sacadat. Doamne, cit de delicious a fost totul. Bineinteles ca jumatate a ramas iarasi in farfurii. Nu mai puteam sa bag nici o bucatica in mine, aveam o burta de spargeam nuci pe ea.
Ia sa vedem ce program ne facem. Pai, hai sa o luam asa incetisor. Mergem la Manastirea Humorului ca e ici colea, apoi Voronet si daca stam bine cu timpul, dam o fuga si la Stupca sa vedem casa memoriala a lui Ciprian Porumbescu.
Ne suim in masina si-i dam la vale. In vreo 10 minute sintem deja parcati la Humorului. Lume destula. Nu tu gunoaie, nimica. Frumos, curat. Pe marginea strazii tot felul de tarabe de artizanat, de alea de nu vrei si tot casti gura. Eu trag sa mergem, ca timp de stat la de-astea avem destul cind iesim. Cu 3 copii dupa tine e cam greu. Intram in sfirsit pe poarta si ma uit cam nedumerit. Eu nu sint ala cu bisericile sa le stiu si inscriptia de pe clanta, dar uitindu-ma asa la manastirea asta mi se pare ca e leit cum vazusem eu in poze ca arata Voronetul. Aceeasi forma parca, picturi albastrui pe pereti… Dau ocol si pe cealalta latura si intepenesc de-a binelea. Stiam ca Voronetul e palit pe-o latura din cauza de buletin meteo nefavorabil. Asta e la fel…. Ma incearca sentimentuil ala timpit pe care il mai aveam la cite o teza la care credeam ca am invatat si imi pica un subiect de ala de ziceai ca e de la pagina 215 din manualul de 214 pagini. Mai nene… Eu stiam ca Humorului si Voronet sint doua chestii diferite. Ce naiba… Sa fiu cumva la Voronet?... N-am invatat bine la istorie? Acu, sa intreb pe cineva, ma faceam de ris. Stiu la nivel constient ca nu are cum sa fie, dar ma uit ca Haplea pe inscrisul cu istoria manastirii si vad ca e a Humoruilui. Spre usurarea mea, mai la vale pomeneste si de Voronet ca fiind in apropiere. Uffff…. Stiam eu…. M-am linistit. Asa ca acum admiram verdeata, florile, banca de odihna de-a lungul peretelui, interiorul… Nu ma foarte dau in vint dupa cele bisericesti, asa ca dupa o tura-doua si niscaiva poze sint mai mult decit multumit. Adunarea si la Voronet! Intram in masina, dam comanda Ioanei sa ne duca la destinatie (aflata rezonabil de aproape) si da-i bataie.
Buuun. Ajungem in Voronet. Se pare ca este imposibil sa vii din Papua Noua Guinee si sa nu stii unde-i Voronetul , asa ca nimeni nu s-a obosit sa puna vreun indicator. Rulam deci cuminti pe strada principala si, ce sa vezi… Nimerim taman in manastire. Deci io am pofta de cafea ca nu mai pot. Nu fac nimic pina nu beau o cafea, da? Ditamai parcarea in fata, Come Ioane Come Ioane cu turisti, basca 2 dube cu chineji. Pai vezi ma ca au nimerit tocmai din China Voronetul fara indicatoare? Te plingi tu, mocofane… Soarele bate destul de tare… nasol, sa vezi ce se incinge masina pina ne intoarcem. Iarasi tarabe cu artizanate, dar mai multe, cam ca la Bran. Mergem la ghereta unde e prietenul meu, omul cu cafeaua, comandam doua, o iau pe a mea si…. Oooh, ce deliciu e o cafea cind ai pofta… Sorb, degust, o simt, papilele infloresc. Da. Gata. Satisfacut. Sa intram.
Ei da, iaca asa era si in poze. Acum, care o fi deosebirea intre albastrul de Voronet si ala de Hunor nu ma duce capul. Mi se pare identic si la fel, ba si picturile mi se par tot asa. Ei nu, explica pe acolo cum ca subiectul e ala-ala-ala, care e clar diferit fata de ce citisem dincolo. Oricum e frumos, lume multa, respectuoasa. Numai bine incepe sa ploua. Si eu care eram ingrijorat ca statea masina la soare. Incepe sa ploua cu galeata. Cind sa zic sa o luam la picior, se opreste. Apai na, clima oceanica. S-a intors cu fundu’n sus.
E inca destul de devreme, asa ca fixam busola pe directia Stupca, alias Ciprian Porumbescu.
Soseaua principala este absolut impecabila, pina ajungem la indicatorul care ne zice s-o luam la stinga, ca inainte e Suceava si nu avem treaba acolo (inca). Drumul o ia prin padure, e mult mai prost si se incapatineaza sa ramina asa. Mergem vreio 5 km si intram in sat. O dam incet si ne uitam grijulii dupa vreun semn sa ne lumineze de directie. Intr-o intersectie pe care nu dai doi bani, un indicator zice ca in stinga e casa memoriala si in dreapta muzeul. Ha? Una intr-o parte si cealalta in alta parte? Pai in mintea mea muzeul trebuia sa fie in casa memoriala, sau ceva de genul, cam cum e la Humulestii lui Creanga. In fine, hai intii la casa si dup’aia om vedea si cu muzeul ce-i. La numai vreo 100 de metri, cica am ajuns. Parchez, opresc muzica, trag frina de mina, ma gindesc sa pun si parasolarele ca de, o fi de stat. Nu e. Adica e inchis. Ma uit pe program, dupa el sintem in plin sezon. Duminica, ora 1. Ar fi trebui sa fie open pina diseara. O fi plecat prin jur custodele?
Lacatoiul de pe usa spune ca da, e plecat, dar nu pina la toaleta, ci poate pina la Bucuresti. Mda… Asta e...
Hai sa vedem ce e si cu muzeul ala.
A, oa, uuu, pai stai tata, ce-i asta? Ditamai spatiul, curte cu sculpturi in fata, si o cladire de vreo 4 ori cit casuta de origine. Saru’mina, toaleta aveti? Da cum sa nu, in spate. Aia?.... Bine, mersi. Al’data. Intram si imediat tanti da drumul la balada. M-a impresionat intotdeauna sensibilitatea ei, asa ca o ascult cum patrunde pina in fibrele sufletului. Trec dintr-o camera in alta, privesc exponatele, fotografiile si tablourile de pe pereti, pianul la care a cintat Cipr… Ce??? Stai sa mai citesc odata. “Obiecte din recuzita filmului Ciprian Porumbescu” Citesc si pe alte exponate. “X obiect care a apartinut varului de-al treilea al nepotului de-al doilea”. Si tot asa. Da’ ceva care sa fi apartinut de-adevaratelea lui Porumbescu, nu exista in muzeu? Hmmm. Nu prea…Noroc cu pozele de pe pereti, care imi arata un tinar slabut, cu ochi adinci si privire inteligenta… si cu poza de alaturi, care e aceeasi de fapt dar marita. Da… Au umplut peretii… Balada ce cinta incontinuu netezeste totusi inceputul de iritare. In fine, nu merita sa pierdem prea mult vremea. Bine ca au vizitatori, tocmai soseste un autocar cu copii. Iesim in curte. Sculpturi futuriste ce aduc a opinci sint pe ici pe colo. Astea mai lipseau. Noroc cu statuia lui Ciprian Porumbescu, ca seamana cu Ciprian Porumbescu. Balada se aude cu tiuituri in boxele sparte din exterior. Chiar mi se pare bataie de joc. Porumbescu e un simbol si merita mai mult decit o expozitie cu obiecte din recuzita unui film. Si o casa memoriala inchisa.
A, oa, uuu, pai stai tata, ce-i asta? Ditamai spatiul, curte cu sculpturi in fata, si o cladire de vreo 4 ori cit casuta de origine. Saru’mina, toaleta aveti? Da cum sa nu, in spate. Aia?.... Bine, mersi. Al’data. Intram si imediat tanti da drumul la balada. M-a impresionat intotdeauna sensibilitatea ei, asa ca o ascult cum patrunde pina in fibrele sufletului. Trec dintr-o camera in alta, privesc exponatele, fotografiile si tablourile de pe pereti, pianul la care a cintat Cipr… Ce??? Stai sa mai citesc odata. “Obiecte din recuzita filmului Ciprian Porumbescu” Citesc si pe alte exponate. “X obiect care a apartinut varului de-al treilea al nepotului de-al doilea”. Si tot asa. Da’ ceva care sa fi apartinut de-adevaratelea lui Porumbescu, nu exista in muzeu? Hmmm. Nu prea…Noroc cu pozele de pe pereti, care imi arata un tinar slabut, cu ochi adinci si privire inteligenta… si cu poza de alaturi, care e aceeasi de fapt dar marita. Da… Au umplut peretii… Balada ce cinta incontinuu netezeste totusi inceputul de iritare. In fine, nu merita sa pierdem prea mult vremea. Bine ca au vizitatori, tocmai soseste un autocar cu copii. Iesim in curte. Sculpturi futuriste ce aduc a opinci sint pe ici pe colo. Astea mai lipseau. Noroc cu statuia lui Ciprian Porumbescu, ca seamana cu Ciprian Porumbescu. Balada se aude cu tiuituri in boxele sparte din exterior. Chiar mi se pare bataie de joc. Porumbescu e un simbol si merita mai mult decit o expozitie cu obiecte din recuzita unui film. Si o casa memoriala inchisa.
E destul pentru prima zi, asa ca hai inapoi la pensiune. E cam ora 5… pe la 6 avem gata si cina. Iar mincam de spargem. Pun televizorul din sala pe Discovery sa mearga mai bine la digestie, apoi lasam copiii sa alerge pe afara si sa il alinte pe Junior (dulaul ciobanesc cit vitelul)
Mai tirziu urcam in, sa ii zic, curtea superioara… E la spatiu la pensiunea asta, ideal pentru astia mici. Stau cu copiii pe linga masa de tenis, Tudor mosmondeste ceva in treaba lui… Se apropie poneiul negru, vine la Clara sa il mingiie, apoi da sa il adulmece pe Tudor. Tudor fiind cu spatele, se intoarce cu fata si da nas in nas cu botul poneiului. Trage un racnet de zgiltie ferestrele si o ia la fuga cu o viteza de care nu stiam ca e capabil la cei 2 ani jumate ai lui, dupa ce in prealabil da si un cap de masa. Nicole sare speriata din camera, “ Ce a patit baiatul?” in timp ce eu il prind repede si, rizind, il tin in brate sa se potoleasca apoi il duc la ponei sa il mingiie si el. Din bratele lui ta-su poneiul se vede mult mai mic si Tudor pune minuta cu placere, fara sa-i mai fie frica. In sfirsit, intram in camerele noastre si relaxati, vedem un western cu Sinatra si Sophia Loren. A fost o prima zi excelenta.
