One night stand

Cum televizorul alor mei porneste pe TVR1, inainte sa apuc sa schimb canalul, am prins o replica dintr-un film coreean (din seria aia cu Legendele Palatului):

"Nu am fost niciodata de doua ori cu aceeasi femeie" se lauda un june tolanit intr-o rina.

Asta m-a facut sa ma gindesc: cit de satisfacuta este o femeie dupa o noapte de gen One Night Stand?

Acum, sa ne intelegem: nu ma cheama Warren Beatty sa imi dau asa, profesionist, cu parerea, dar cu siguranta nici la coada nu sint :)

Si din cite am invatat pina la batrinetile mele, eu zic asa:

Intr-o intilnire de o noapte, el nu ii cunoaste trupul, ca nu are de unde... nu stie ce anume ii face placere si ce nu. Daca pentru el e simplu, ca zonele erogene sint putine si concentrate, nu acelasi lucru e valabil si la ea. Cu siguranta are el  in cap ce a placut altora inaintea ei, dar nu exista doua femei la fel. Ce o aduce pe una in culmea extazului, pe alta o face sa se chirceasca. Poate nu ii place sa o stringa prea tare, sau sa o mingiie in punctul x sau sa o sarute pe ceafa. In aceste conditii, o nepotrivire nu vine singura oricum :)  asa ca chestia cu orgasmul, hmm...

Ca sa cunosti o femeie, iti trebuie ceva mai mult timp, nemaivorbind si de comunicare. Nu cred ca una-doua, fara nici o jena, toate femeile le spun barbatilor exact cum le e lor bine si cum nu. Plus ca trebuie urmarite si alte semne: body language, grimase (De unde ti-a venit ideea ca ma excita asta??) etc. Nu vreau sa fac misto sa intreb oare citi barbati sint si interesati sa urmareasca asa ceva :)

Daca viata sexuala a unei femei este formata numai din relatii pasagere, eu unul nu cred ca poate fi satisfacuta, sau cel putin nu pe deplin. Poate avea sa zicem o satisfactie psihica, femeile sint mai cerebrale... asa la sanatate fac bine si relatiile astea, dar cred ca oricare dintre ele poate face diferenta intre o partida cu un barbat care stie ce ii place si ii cunoaste fiecare bucatica din corp (si are si prestatie de peste jumatate de ora, ca na...conteaza, nu? :) si altul care o fi Mr. Steel sau genul, dar pump it up si atita tot.

Sint curios voi ce credeti? daca nu e tabu :))

Sa rectific: Barbatii cred ca stiu ce si cum, femeile stiu cu siguranta :)

Despre meritocratie

Un articol excelent primit pe email de la prietenul Razvan:

…
Unul dintre motivele pentru care societatea actuală ne face să suferim este acela că suntem înconjuraţi de snobi.
…
Snobismul este un fenomen global. Suntem o organizaţie globală, iar acesta este un fenomen global.
Ce este un snob? Un snob este orice persoană care ia o parte mică din tine şi o foloseşte ca pe o viziune completă a ceea ce eşti.
Şi tipul dominant de snobism în prezent este snobismul în ceea ce priveşte locul de muncă.
…
La polul opus unui snob, se afla mama.
Nu neapărat mama mea, sau a ta. Să zicem, mama ideală. Cineva căruia nu îi pasă de realizările tale.
Din păcate, majoritatea oamenilor nu sunt mamele noastre. Cei mai mulţi dintre oameni fac o corelaţie strictă între cât timp şi, în general, respect, sunt dispuşi să ne acorde şi poziţia noastră în ierarhia socială.

… se spune că trăim vremuri foarte materialiste, că suntem lacomi.
Nu cred că suntem în mod deosebit materialişti. Cred că trăim într-o societate care a fixat, pur şi simplu, anumite recompense emoţionale de achiziţionarea unor bunuri materiale: nu ne dorim bunurile materiale, ne dorim recompensele.
Ce vă propun aici este o modalitate nouă de privi bunurile de lux. Data viitoare când vedeţi pe cineva conducând un Ferrari nu vă gândiţi "Iată pe cineva lacom". Gândiţi-vă "Iată pe cineva extrem de vulnerabil şi în căutare de dragoste." Simţiţi simpatie, mai degrabă, decât dispreţ.

Mai sunt alte motive pentru care probabil acum e mai greu ca niciodată să ne simţim calmi.
Niciodată nu au mai fost aşteptările atât de ridicate despre ce pot împlini fiinţele umane pe parcursul vieţii lor.
Ni se spune că oricine poate obţine orice. Am terminat cu sistemul de castă. Trăim într-un sistem în care oricine se poate ridica la orice nivel doreşte. O idee minunată. Şi odată cu aceasta vine un spirit de egalitate: toţi pornim cu şanse egale.

Şi avem o mare problemă cu această situaţie: invidia.
Problema societăţii moderne, în general, este aceea că transformă întreaga lume într-o şcoală: toată lumea poartă blugi, toţi suntem la fel şi, cu toate astea, nu suntem.
Există deci un spirit de egalitate, combinat cu inegalităţi profunde.

Gândirea de coşmar pe care se bazează societatea este că să sperii oamenii este cea mai simplă şi eficientă modalitate de a-i face să muncească. Şi, cumva, cu cât mediul este mai dur cu atât vor fi mai mulţi care se vor ridica la nivelul aşteptărilor – de aceea suntem conduşi de ciobani, pentru că ăştia ştiu să ne sperie.

Toată lumea este de acord acum că meritocraţia este un lucru deosebit şi că trebuie să ne străduim ca societatea noastră să devină profund meritocratică.
Ce este o societate meritocratică?
O societate meritocratică este una în care dacă ai talent, energie şi pricepere poţi ajunge în vârf. Nimic nu te poate reţine.
Problema este că dacă ai cu adevărat încredere într-o societate în care cei care merită să ajungă în vârf, ajung în vârf, crezi, implicit, şi într-un mod mult mai neplăcut, într-o societate în care cei care merită să ajungă jos vor ajunge jos şi vor rămâne acolo. Cu alte cuvinte, poziţia în viaţă nu este accidentală ci meritată şi binemeritată.

În Evul Mediu, când întâlneai o persoană foarte săracă o descriai spunând că a avut ghinion, cineva care nu se bucură de norocul de a avea avere, un ghinionist.
În prezent, dacă te întâlneşti cu cineva din straturile de jos ale societăţii, acesta poate fi descris, cu nemărginită răutate, ca ratat.

Există o diferenţă reală între un ghinionist şi un ratat.
O evoluţie de 400 de ani a societăţii ne-a adus în situaţia în care puterile care ne guvernează vieţile nu mai sunt zeii, suntem chiar noi – de fapt, avem impresia că noi suntem şi că dacă nu ne “realizăm”, inevitabil ne ratăm, prin propriile forţe.

Este extraordinar dacă te descurci bine, devastator dacă nu.
Există mai multe cazuri de sinucidere în ţări industrializate dezvoltate decât în orice altă parte a lumii. Şi acest lucru se întâmplă pentru că oamenii consideră tot ce li se întâmplă ca fiind foarte personal. Sunt proprietarii succesului lor. Dar şi ai eşecului.

Meritocraţia, ideea că fiecare merită să ajungă unde a ajuns, cred ca este o idee nebunească, complet nebunească. Voi susţine orice politician de dreapta sau de stânga cu o concepţie decentă privind meritocraţia. Sunt un meritocrat, dar este o nebunie să credem că vom construi vreodată o societate cu adevărat meritocratică.

Ideea de a construi o societate în care toată lumea primeşte un calificativ: cei buni la vârf, cei răi jos şi că procesul este exact cum ar trebui… este imposibil. Există prea multe variabile aleatoare. Accidente, accidente la naştere, accidente cu lucruri care ne cad în cap, boli etc.
Nu le putem califica aşa cum trebuie, nu avem cum.

Îmi place un citat de Sf. Augustin din "Despre cetatea lui Dumnezeu" în care spune "Este păcat să judeci orice om după stâlpul casei sale".
Asta ar însemna că este păcat să decizi cu cine stai de vorbă în funcţie de cartea lui de vizită. Nu este stâlpul casei cel care ar trebui să conteze. Şi, aşa cum spune Sf. Augustin, numai Dumnezeu ne poate aşeza pe fiecare în locul pe care îl merită. Şi va face asta, în Ziua judecăţii, cu îngeri şi trompete şi cînd cerurile se vor deschide – o idee nebunească, dacă eşti laic. Dar chiar şi aşa, este ceva valoros în această idee: nu avem cum să cunoaştem adevărata valoare a cuiva. O parte a lui ne va fi mereu necunoscută.

Când ne gândim că putem eşua în viaţă, când ne gândim la eşec, unul dintre motivele pentru care ne temem de eşec nu este doar pierderea venitului, pierderea statutului. Ne temem de judecata celorlalţi, de faptul că ceilalţi ne vor ridiculiza.
Iar instrumentul numărul unu de ridiculizare în prezent sunt ziarele. Dacă deschideţi ziarele în orice zi a săptămânii sunt pline de oameni care şi-au ratat vieţile: au avut relaţii cu persoane nepotrivite, au luat substanţele greşite, au adoptat legi nepotrivite etc, devenind potriviţi pentru a fi ridiculizaţi. Cu alte cuvinte, au eşuat. Şi pot fi descrişi ca rataţi.

Există o alternativă pentru aceasta. Tradiţia ne arată o alternativă glorioasă: tragedia.

Arta tragică, aşa cum s-a născut în teatrele greceşti în secolul al cincilea Î.H. a fost o formă de artă dedicată modului în care oamenii eşuează. Şi, de asemenea, simpatiei pe care le-o acordăm.

"Click", un tabloid pe care nu vi-l recomand să îl citiţi. Vorbind cu ei despre unele dintre marile tragedii ale artei occidentale, am vrut să văd cum ar captura esenţa anumitor poveşti dacă acestea ar apărea ca ştiri la un birou de ştiri, într-o duminică după-amiază.

Othello.
Nu ştiau povestea, dar li s-a părut facinantă.
I-am rugat să scrie un titlu pentru povestea lui Othello:
"Imigrant înnebunit de iubire o omoară pe fiica senatorului"

Madame Bovary.
Din nou, o carte pe care s-au bucurat să o descopere. Au scris:
"Soţie adulteră obsedată de cumpărături înghite arsenic după fraudă cu card de credit"

Preferata mea - chiar au un geniu numai al lor, aceşti oameni - Oedip rege:
"Sexul cu mama conduce la orbire"

La un capăt al spectrului simpatiei, avem ziarul de tip tabloid.
La celălalt capăt, avem tragedia şi arta tragică.

Un alt lucru din societatea modernă care cauzează anxietate este că nu avem niciun element central care să fie non-uman.
Suntem prima societate care trăieşte venerând nimic altceva decât pe noi înşine. Avem o părere foarte bună despre noi. Şi, se pare că aşa şi trebuie: am trimis oameni pe lună. Am făcut tot felul de lucruri extraordinare.

Eroii noştri sunt eroi umani. Este o situaţie foarte nouă.
Majoritatea celorlalte societăţi au avut, chiar în poziţie centrală, venerarea a ceva transcendental: un zeu, un spirit, o forţă naturală, universul…

Am pierdut oarecum obiceiul de a face asta. Motiv pentru care, suntem atraşi în mod special de natură – nu pentru sănătatea noastră, deşi adeseori se prezintă aşa -, ci pentru că reprezintă evadarea din muşuroiul uman, din propria noastră competiţie şi din propriile noastre drame.
De asta ne face plăcere să privim gheţari şi oceane, să contemplăm pământul din spaţiu...
Ne place să fim în contact cu ceva ce este non-uman. Şi acest lucru este extrem de important pentru noi.

O problemă cu viaţa de succes este că, de cele mai multe ori, ideile noastre privind ce înseamnă să ai succes nu sunt ale noastre. Sunt absorbite de la alţi oameni.

Nu ne descurcăm prea bine nici cu mesajele de peste tot din televiziune, publicitate, marketing etc, forţe foarte puternice care definesc ce vrem şi cum ne vedem pe noi înşine.

Vreau să spun nu este că trebuie să renunţăm la ideile noastre despre succes. Dar trebuie să ne asigurăm că sunt ale noastre.
Este suficient de rău să nu obţinem ceea ce ne dorim. Dar este şi mai rău să avem o idee despre ce ne dorim şi să aflăm la sfârşit că nu este, de fapt, ceea ce ne doream.

Am vrut să evidenţiez caracterul accidental al faptului de a câştiga şi a pierde.
Se pune accent atât de mult pe justeţea tuturor lucrurilor, politicienii vorbesc întotdeauna despre justiţie…
Cred cu tărie în justiţie. Cred însă că este imposibilă.
Trebuie să facem tot ce putem pentru a o obţine, dar la sfârşitul zilei trebuie să ne amintim întotdeauna că există un puternic element de hazard.

PS
Aceasta este o adaptare după conferinţa TED: Alain de Botton: O filozofie a succesului mai bună, mai blândăhttp://www.ted.com/talks/lang/ro/alain_de_botton_a_kinder_gentler_philosophy_of_success.html