Miros de cafea

Domnul de vreo 70 de ani, din fața mea, nu se grăbește. Râde către vânzătoare într-o conversație deja începută și arată către cutia cu rahat: „Mai puneți tot din ăla roșu.”
Vânzătoarea, toată un zâmbet deschis, „Păi vi l-am pus pe tot. De culoare verde nu vreți?”
Domnul, probabil cu instrucțiuni precise de acasă, șovăie o clipă apoi cedează: „Puneți și de cel verde”.
„Păi vi l-am pus cam pe tot, galben mai am că astea-s toate culorile.”
„Puneți și galben”, zice vesel domnul meu. Se mai gândește puțin, se vede că s-ar mai întinde, apoi mai cere și alune. Se rupe greu, mulțumește și îmi face loc la tejgheaua îngustă.
Mie zâmbetul doamnei mi-e cunoscut. Foarte cunoscut, dar foarte de demult și nu pot să leg locuri și fapte de el.
„Cu ce vă servesc?”
„Cafea boabe vă rog, de 30.”
Doamna ia o pungă și scrie grijuliu pe ea, 30. Apoi puțin încurcată, „Nu cred că încape în asta.”
„Încape doamnă, cum să nu încapă “Păi ați zis de 30?”
„Nu, am greșit”, zic, „ de 300”.
Doamna ia a doua pungă, scrie pe ea 300, se uită întrebător la mine „300 de grame, da?”
Eu, tot storcându-mi mintea, îmi da seama de gafă și rectific "100 de grame doamnă, vreau să văd cum e sortimentul doar.”
„Vaaai”, râde doamna, „păi hotărâți-vă că deja stric a treia pungă”
„Mă scuzați, incerc să îmi amintesc de unde vă știu, dar de undeva de multă vreme.”
Doamna, cu glas moale... „Poate din învățământ?”
„Ați predat aici în cartier?” „Nu, la Anghel Saligny, Școala 11” (departe de zonă).
„Atunci stați cumva pe aici? că am copilărit în partea asta.”
„Nu... Stau unde întoarce troleul.”
Am o față dezamăgită, nu mai am niciun fir.
Șovăitor, mă întreabă dumneaei:
„Da’ Dvs ce lucrați?”
„Sunt în IT.”
„Ați făcut cumva LVA-ul? Îmi păreți oarecum cunoscut și Dvs.”
„Da”, zic eu. „Ați fost acolo?”
„Da, am fost acolo după facultate, m-am angajat maistru. Mi-am dorit foarte mult să fiu în învățământ și acolo am găsit.”
Atunci mi-am adus-o aminte, mărunțică, îmbrăcată în halat albastru. Același surâs.
„Doamnă, nu v-ați schimbat deloc”, i-am spus sincer. „Mă bucur tare mult că v-am revăzut.”
„Mulțumesc, mulțumesc mult!” Radiază.
Am plecat cu sufletul plin. Că am revăzut un om pe care l-am recunoscut nu după vorbe, nu după înfățișare... ci după lumina și starea de bine pe care o dăruiește cu un, atât de simplu, zâmbet.

Cum m-am bucurat eu de prima zi de primăvară

Mă duc, zic, să văd câte grade sunt afară. Pe termometru, minus 3.5. Bă ești nebun.... Dupa minus 10 de ieri, păi gata frate cu toate țoalele alea groase. De fes nu mai e nevoie, pas la geaca groasă, pulovărul dă-l dracu. Incompetenți ăștia la meteo ca de obicei, ziceau de minus 6-8 grade maxim azi, auzi la ei. Habar n-au de nica.

Buuun, și, ca de obicei în criză te timp, zvârl copiii în mașină, ghiozdanele în portbagaj, eu mă arunc la volan (bă al naibii minus 3 grade, că mi-au înghețat deja urechile, dar na, asta e, ies din iarnă, nu sunt obișnuit cu căldura asta, dăăăă...) ....Pornesc motorul.... 

Minus 11 grade în bord.

F... paștele m... de soare care ai bătut pe termometru. 

Orele deja fără 10 minute, limita maxim admisibilă să arunc copiii la școală... la școală parcare canci, las mașina la dracu'n praznic, luat la picior, pletele-mi în vânt, întors la mașină mai ceva ca Bear Grills în civilizație.

Acum îmi bubuie capul și strănut pe foc automat. Afară e soare, cer albastru, vai ce frumos...dar nu văd prea bine că îmi lăcrimează ochii. De bucurie că a venit primăvara.