Ale noastre existente paralele...

Sintem un punct comun al unor existente paralele, ce nu se pot niciodata desfasura simultan. Reprezentam firul rosu, singura legatura intre lumi diferite.

Ma cuprinde citeodata o nostalgie adinca dupa lumea mea de la tara, cea in care mi-am petrecut copilaria, in care inca mai sint matusile si unchii mei, verii, dealurile mele, Tirgovistea profilata la orizont, Bucegii vazuti din Turnul Chindiei, vita de vie din curte, leaganul in care s-a dat Costel cind era copil, eu cind eram copil, si acum copiii mei cind mai ajung (atit de rar) pe acolo.
Ma cuprinde nostalgia dupa cele doua-trei zile pe an in care ma intilneam cu colegii din Polonia si Cehia si la sfirsitul programului infundam plini de veselie un pub discutind vrute si nevrute la citeva pahare de Pilsner Urquell sau bere la metru… nemaivorbind de neuitata noapte in Delirium Café in Bruxelles cind la plecare respectivii colegi nu au mai reusit sa gaseasca hotelul si au ratacit pe strazi pina dimineata…

Lumi inca existente acolo undeva, in care inca mai pot ajunge… Urmind altor lumi stinse deja, a maidanelor pe care alergam la joaca, a sinelor de tren de-a lungul Catusei, unde puneam bile de cocs si monede de 1 leu si apoi ne minunam de praful sau tabla intinsa rezultata dupa trecerea trenului…A prietenilor care nu ne mai sint prieteni acum ci doar amintiri de pe care se ridica din cind in cind praful…

Mergem inainte si vom pasi, probabil, in alte si alte existente.

Asta e viata…

Nu sint trist, ci recunoscator ca am asemenea amintiri si ca sint si eu probabil, la rindul meu, existenta paralela a altora, nostalgia unui moment liber…

Aniversare de top

Pe 29 mai a fost aniversarea a 12 ani de la momentul mai mult sau mai putin oficial al aparitiei “gastii”. Mai bine zis, pe 29 mai 1999 subsemnatul, insotit de Bunicu’, aflati in prima haladuire dobrogeana, i-am cunoscut la fata locului (in Saua Tutuiatu mai exact) pe George si Marian.

Zile mai tirziu i-am intilnit pe Mihaela, Catalina, Rodica, Vasea urmind mai apoi in timp sa se alature gastii Mike, Alin&Ruxi, Getuta, Nicole, Toto&Cecile, Craciuneii, Cristi Nikon, Tata, Eugen, Gabi Muzeu, Razvan &Luci, Adi, Virgil &Diana, Julika, Iulian, Nelu, Ionica, Octav, Violeta, Sorinat, Mary&Eugen, Vali-Vali, Viorica si inca si inca…unii din gasti mai vechi, toti laolalta in aceasta unica si neasemuita “gasca_mea” pentru al carei nume si sustinere merita un premiu special Magis Tachian (tot ii zic sa ajunga poate mai prinde o Pilsner Urquell da’ vad ca nu se urneste)

Deci… La Multi Ani gasca, sa fim la fel, intotdeauna ca-ntotdeauna! Sa ne vedem la Vadu cu berea rece-n fata!

Cind mi-e pofta...

Acum o luna, in Luxemburg, am fost cu Aurelian la un restaurant numit Cabana Vinatorului. Local de traditie, deschis cu zeci de ani in urma, unde multi din actualii clienti veneau pe vremea copilariei adusi de parintii lor.
La recomandarea lui Aurelian, am comandat o salata de creveti, cu un sos de ulei de masline si lamiie. Gustul era absolut innebunitor, sosul mergea cu piinea de cuptor, aroma imi umplea si ultimul por din gura. Divin! Totul insotit bineinteles de doua weisbier ca sa mearga mai usor.
…....................
Mi s-a facut, acum citeva zile, in timp ce stateam la masa, o pofta nebuna de o ceapa zdrobita cu pumnul si de o bucata de brinza. Am mincat hulpav prima ceapa, am luat-o si pe a doua, taind neincetat felii din calupul de brinza. Cu gura plina si ochii intredeschisi de satisfactie, nu as fi dat in acea clipa bucatele mele pe nici un crevete in sos de masline…

Istoria unui pariu

Acum vreo 3 ani s-a pus prima data problema centralizarii serviciilor IT, ceea ce ar fi insemnat ca ni s-ar fi luat "jucariile" si s-ar fi mutat de la noi ca administrare. Am pus la acea vreme un pariu cu IT manager-ul din Cehia in felul urmator: eu am zis ca proiectul va merge pina la capat, el ca va cadea din cauza ca in Europa de Est sint costuri mult prea mici si nu va fi un business case. Eu ar fi trebuit sa ii dau un bax de Ursus in caz ca pierdeam, el un bax de Pilsner Urquell.

Am pierdut pariul si urma ca la prima intilnire sa fiu parolist si sa ma prezint insotit de baxul de rigoare. La foarte scurta vreme insa, a aparut un nou proiect, de aceasta data externalizare totala.
Ii trimit email:
- Double or nothing?
Raspunde:
-I'm a player. Double!

Numai ca de aceasta data, se pare ca cel care a cistigat am fost eu.
Ghiciti ce am primit azi prin posta:))

Na zdravi Pavel!

Cosmarul

-Mare vizir! Mare vizir!!!!! VIZIRULE!!!!!!! strigai din toate puterile, cu ochii mariti de groaza visului din care tocmai ma trezisem.
-Marite padisah, Luminatia Ta, aici sint, bogatia pamintului! se pravali la picioarele mele marele vizir Selim.
-Nenorocitule, iti tai capul!! asa de greu vii cind te cheama cirmuitorul tau? Cheama-l pe Mustafa, cititorul de vise!
-Indata, lumina ochilor mei!
Mustafa intra tremurind.
- Sa imi interpretezi visul asta sau daca nu, iti tai capul! Se facea ca aveam ca animal de companie un sarpe, care ma insotea toata ziua. La un moment dat, mi s-a incolacit pe picior si m-a muscat. oricit am incercat sa il desprind, nu am reusit pina nu l-am omorit. Ce sa insemne oare? Nu cumva un apropiat care ma tradeaza?
-Intocmai Luminatia ta, zise Mustafa cu glas gituit...
-Cine? racnii. Sa ii tai capul!
-D...d...de buna seama, trebuie sa fie califul Damascului pe care ai promis ca il ajuti sa isi recapete tronul.
-Sa i se taie capul! Acum, afara toata lumea! Mai putin marele vizir...
Ma asezai pe tron si imi stersei cu mineca lunga a caftanului transpiratia care mi se scurgea pe frunte.
-Groaznic vis, stapine... se apropie umil Selim.
-Asta n-a fost tot, am ingaimat pierdut... E numai o parte... Ce era mai groaznic de fapt, nici macar nu eram padisah... ci un network administrator care nu se putea racori taind si el un cap acolo... Brrr... ma scuturai din nou... Ce cosmar!
- Cosmar, asa e...incuviinta Selim facind o plecaciune.
-By the way... Il stii pe Yusuf ala micu'?
-Ala micu'?
-Ala... Sa i se taie si lui capul!

Din istoria familiei mele - III -

Badea Dumitru (un alt unchi de al meu) a facut campania din Muntii Tatra. La el am auzit cum isi faceau adaposturi in zapada peste noapte ca sa poata suporta gerurile, exact ca in emisiunile astea de supravietuire extrema... Rupeau crengi de brad, sapau gropi si le acopereau cu crengile, apoi deasupra se acoperea imediat cu zapada din cauza ninsorii, pastrindu-si camuflajul. Tot la el am auzit prima data cum dormea in mers, cu o mina tinindu-se de caruta ce cara efectele militare... mergeau asa zeci de kilometri. Mi-aduc aminte de matusa-ta Maricica, eram odata la Dolhesti, ea spala rufe si cum vorbeam cu ea, odata o vedem ca da capul intr-o parte cu ochii inchisi... dar miinile i se miscau in continuare la rufe, desi ea adormise de oboseala!

Dar nea Radu, fratele lui Ticu (unchi de-al meu din partea mamei, prin alianta... ii zic Ticu pentru ca in curtea lor din satul de linga Tirgoviste am crescut pina la 3 ani, ei erau mamica si taticu, Mica si Ticu pentru mine si asa au ramas pina acum) nea Radu, s-a intors bolnav de foame din razboi... Au facut cind s-a intors piine la cuptor, iar el n-a mai avut rabdare sa se raceasca si a luat-o asa fierbinte si a mincat-o... Piinea nu se maninca niciodata fierbinte scoasa din cuptor... I s-au ratacit mintile ...

Noi azi ne plingem. Ca e prea cald/prea frig, ca se scumpeste benzina... Nu mai este nimeni sa ne reaminteasca de inaintasii nostri. Traim intr-o clipa care nu este prezenta pentru ca fugim mereu sa o prindem pe cea viitoare. Pentru noi sint importante toate nimicurile, ne suparam pentru toate timpeniile. Pentru ca ne permitem. Poate pentru ca nu vine nici un bunic sau strabunic din urma sa ne dea o palma si sa ne spuna cum au trait ei si ce norocosi sintem noi acum. Sa ne dea din nou un punct de reper, pentru ca sintem rataciti. Nu mai avem radacini, nu mai avem apartenenta, nu mai avem identitate. Si trebuie sa ni le recuperam pe toate, altfel...

Din istoria familiei mele - II -

Badea Neculai a fost cel mai mare frate al tatei, cu mai mult de 20 de ani mai in virsta, primul din cei 11 copii.

- Dar de badea Neculai? El a fost pe front in al II lea razboi mondial, nu? Si a stat prizonier la rusi cit? 5 ani?

- Nu chiar 5 ani, cred ca de fapt vreo 4. A fost luat prizonier la Stalingrad si deportat in Urali, la o mina de carbuni. Nu lucra chiar in mina, el si altii sortau carbunii la suprafata. Norocul lor, ca aveau cu ce se incalzi si nu au suferit foarte tare de frig. Cu foamea insa, era alta treaba... Povestea badea Neculai ca taiau urzici cu coasa, le aruncau in cazan si aia era masa lor. Dupa citiva ani, dupa razboi, a venit o misiune aliata care avea rolul de a inspecta starea prizonierilor. Dat fiind ca badea Neculai avea o infectie urita la mina (pe care nu i-o trata nimeni acolo, normal) a fost eliberat si trimis acasa. Mai mult de doua saptamini a calatorit, ba cu trenul, ba pe jos, ba cu ce mijloc o mai fi gasit, cu zapisul de la rusi de libera trecere in mina, pina a ajuns la iasi. De aici a luat-o pe jos spre Dolhesti.

- Cum pe jos? intreb eu... sint vreo 150 de kilometri!

- Dar pe vremea aia mergeau Cataline oamenii pe jos... pai la noi in sat, erau unii de aveau pamint linga Prut, la 80 de km distanta. Puneau sapele, uneltele la cine avea caruta, faceau niste turte si plecau de cu seara si ajungeau tocmai a treia zi. Lucrau 2-3 saptamini cit aveau de lucru la pamint, apoi luau drumul inapoi. Si asa, cum ziceam... Cind a ajuns badea Neculai in sat... Uite si acum am emotii cind imi amintesc povestea... tata se opreste cu ochii impaienjeniti... Noi raminem tacuti, cu ochii interiori purtati zeci de ani inapoi in timp.... Cind a ajuns badea Neculai in sat, cum treceau oameni incoace si incolo, a venit cineva la poarta la mama si i-a zis "Hai Marito, vezi ca vini Neculai acasa" .

-Pai bunica nu stia ca vine? Nu a anuntat-o nimeni? Statul armata, cineva? Cum vezi in filme ca opreste masina in fata portii cu scrisoarea oficiala?

- Ei, filme...N-a stiut nimic de el, nici ca e in viata, nici ca nu e... Asa era pe atunci. Cine sa vina sa iti spuna? A iesit mama repede in drum si a luat-o spre marginea satului. Cind sa fie pe unde e casa Catrinii acum (una din matusile mele) a trecut pe linga badea Neculai si nu l-a cunoscut, s-a tot dus inainte. El era mai in vale, era acolo o pivinita lunga a unuia de-i zicea Asandului parca...Daca a vazut ca mama lui nu-l cunoaste, s-a asezat in iarba pe margine drumului si a -nceput sa plinga. S-a dus mama inainte, a vazut ca nu-i, s-a intors, a trecut iar pe linga el fara sa-l recunoasca. Atunci el a strigat-o. Ea s-a intors mirata si a intrebat " Da' shini esti, mai baiate? " "Da' tu nu ma mai cunosti, mama? a strigat plingind " . Atit de schimbat era.

Si a venit tot drumul din Urali, mi-aduc aminte si acum ca le-am vazut cind eram si eu marisor, cu niste saboti de lemn... o bucata de scindura cu o curea de sfoara. Asa a batut tot drumul, cu incaltarile alea.

Tata isi revine greu, e cu glasul inca intretaiat. Ultima oara l-am vazut cu lacrimi in ochi cind a murit bunica in '84. Si eu ma gindesc la acei oameni de demult, unii din familia mea, care au fost luati de la rostul lor, aruncati in viltoarea razboiului... iar cei care s-au intors, patimiti, rupti, schiloditi, s-au apucat din nou de munca pamintului, ca zecile de generatii dinainte, s-au intors din nou in matca lor seculara.

...Badea Neculai a murit in 2003, in ultimele zile ale lui februarie. Cu disperare a cerut si s-a rugat sa fie dus acasa, sa nu se sfirseasca in spital intre pereti straini. E acum in cimitirul satului linga bunicii mei si ceilalti frati care se duc si ei unul cite unul...