O altfel de Romania. Bucovina - 2 -

Dimineata ne trezim la wow, ora 9… De cind n-am mai dormit asa adinc… Cerul e innorat in continuare, vremea racoroasa. Caloriferele au fost pornite peste noapte, n-ai zice ca e iulie.
Dupa ce ne facem toaleta, mergem sa vedem si noi care e treaba cu micul dejun. Mai sint citiva clienti in afara de noi, dar veniti numai pentru weekend. Ne asezam la o masa, iar Sorin, zimbitor ca si Monica, fata ce ne intimpinase cu o zi inainte, incepe sa aduca. Si aduce. Si aduce. Si aduce. Platouri cu snitele, drob, brinza, rosii, castraveti, ardei, unt, dulceturi, o cana de vreun litru de lapte, una cu suc, omleta, cafele… De cafele nu mai e loc, trebuie sa string platourile sa incapa. “Dar nu doriti poate piine prajita?”...”Da, sigur.” Si vine si platoul cu pine prajita. O ora stam la masa si la sfirsit abia ne putem ridica. Respir scurt si sacadat. Doamne, cit de delicious a fost totul. Bineinteles ca jumatate a ramas iarasi in farfurii. Nu mai puteam sa bag nici o bucatica in mine, aveam o burta de spargeam nuci pe ea.
Ia sa vedem ce program ne facem. Pai, hai sa o luam asa incetisor. Mergem la Manastirea Humorului ca e ici colea, apoi Voronet si daca stam bine cu timpul, dam o fuga si la Stupca sa vedem casa memoriala a lui Ciprian Porumbescu.
Ne suim in masina si-i dam la vale. In vreo 10 minute sintem deja parcati la Humorului. Lume destula. Nu tu gunoaie, nimica. Frumos, curat. Pe marginea strazii tot felul de tarabe de artizanat, de alea de nu vrei si tot casti gura. Eu trag sa mergem, ca timp de stat la de-astea avem destul cind iesim. Cu 3 copii dupa tine e cam greu. Intram in sfirsit pe poarta si ma uit cam nedumerit. Eu nu sint ala cu bisericile sa le stiu si inscriptia de pe clanta, dar uitindu-ma asa la manastirea asta mi se pare ca e leit cum vazusem eu in poze ca arata Voronetul. Aceeasi forma parca, picturi albastrui pe pereti… Dau ocol si pe cealalta latura si intepenesc de-a binelea. Stiam ca Voronetul e palit pe-o latura din cauza de buletin meteo nefavorabil. Asta e la fel…. Ma incearca sentimentuil ala timpit pe care il mai aveam la cite o teza la care credeam ca am invatat si imi pica un subiect de ala de ziceai ca e de la pagina 215 din manualul de 214 pagini. Mai nene… Eu stiam ca Humorului si Voronet sint doua chestii diferite. Ce naiba… Sa fiu cumva la Voronet?... N-am invatat bine la istorie? Acu, sa intreb pe cineva, ma faceam de ris. Stiu la nivel constient ca nu are cum sa fie, dar ma uit ca Haplea pe inscrisul cu istoria manastirii si vad ca e a Humoruilui. Spre usurarea mea, mai la vale pomeneste si de Voronet ca fiind in apropiere. Uffff…. Stiam eu…. M-am linistit. Asa ca acum admiram verdeata, florile, banca de odihna de-a lungul peretelui, interiorul… Nu ma foarte dau in vint dupa cele bisericesti, asa ca dupa o tura-doua si niscaiva poze sint mai mult decit multumit. Adunarea si la Voronet! Intram in masina, dam comanda Ioanei sa ne duca la destinatie (aflata rezonabil de aproape) si da-i bataie.

Buuun. Ajungem in Voronet. Se pare ca este imposibil sa vii din Papua Noua Guinee si sa nu stii unde-i Voronetul , asa ca nimeni nu s-a obosit sa puna vreun indicator. Rulam deci cuminti pe strada principala si, ce sa vezi… Nimerim taman in manastire. Deci io am pofta de cafea ca nu mai pot. Nu fac nimic pina nu beau o cafea, da? Ditamai parcarea in fata, Come Ioane Come Ioane cu turisti, basca 2 dube cu chineji. Pai vezi ma ca au nimerit tocmai din China Voronetul fara indicatoare? Te plingi tu, mocofane… Soarele bate destul de tare… nasol, sa vezi ce se incinge masina pina ne intoarcem. Iarasi tarabe cu artizanate, dar mai multe, cam ca la Bran. Mergem la ghereta unde e prietenul meu, omul cu cafeaua, comandam doua, o iau pe a mea si…. Oooh, ce deliciu e o cafea cind ai pofta… Sorb, degust, o simt, papilele infloresc. Da. Gata. Satisfacut. Sa intram.
Ei da, iaca asa era si in poze. Acum, care o fi deosebirea intre albastrul de Voronet si ala de Hunor nu ma duce capul. Mi se pare identic si la fel, ba si picturile mi se par tot asa. Ei nu, explica pe acolo cum ca subiectul e ala-ala-ala, care e clar diferit fata de ce citisem dincolo. Oricum e frumos, lume multa, respectuoasa. Numai bine incepe sa ploua. Si eu care eram ingrijorat ca statea masina la soare. Incepe sa ploua cu galeata. Cind sa zic sa o luam la picior, se opreste. Apai na, clima oceanica. S-a intors cu fundu’n sus.
E inca destul de devreme, asa ca fixam busola pe directia Stupca, alias Ciprian Porumbescu.

Soseaua principala este absolut impecabila, pina ajungem la indicatorul care ne zice s-o luam la stinga, ca inainte e Suceava si nu avem treaba acolo (inca). Drumul o ia prin padure, e mult mai prost si se incapatineaza sa ramina asa. Mergem vreio 5 km si intram in sat. O dam incet si ne uitam grijulii dupa vreun semn sa ne lumineze de directie. Intr-o intersectie pe care nu dai doi bani, un indicator zice ca in stinga e casa memoriala si in dreapta muzeul. Ha? Una intr-o parte si cealalta in alta parte? Pai in mintea mea muzeul trebuia sa fie in casa memoriala, sau ceva de genul, cam cum e la Humulestii lui Creanga. In fine, hai intii la casa si dup’aia om vedea si cu muzeul ce-i. La numai vreo 100 de metri, cica am ajuns. Parchez, opresc muzica, trag frina de mina, ma gindesc sa pun si parasolarele ca de, o fi de stat. Nu e. Adica e inchis. Ma uit pe program, dupa el sintem in plin sezon. Duminica, ora 1. Ar fi trebui sa fie open pina diseara. O fi plecat prin jur custodele?

Lacatoiul de pe usa spune ca da, e plecat, dar nu pina la toaleta, ci poate pina la Bucuresti. Mda… Asta e...

Hai sa vedem ce e si cu muzeul ala.
A, oa, uuu, pai stai tata, ce-i asta? Ditamai spatiul, curte cu sculpturi in fata, si o cladire de vreo 4 ori cit casuta de origine. Saru’mina, toaleta aveti? Da cum sa nu, in spate. Aia?.... Bine, mersi. Al’data. Intram si imediat tanti da drumul la balada. M-a impresionat intotdeauna sensibilitatea ei, asa ca o ascult cum patrunde pina in fibrele sufletului. Trec dintr-o camera in alta, privesc exponatele, fotografiile si tablourile de pe pereti, pianul la care a cintat Cipr… Ce??? Stai sa mai citesc odata. “Obiecte din recuzita filmului Ciprian Porumbescu” Citesc si pe alte exponate. “X obiect care a apartinut varului de-al treilea al nepotului de-al doilea”. Si tot asa. Da’ ceva care sa fi apartinut de-adevaratelea lui Porumbescu, nu exista in muzeu? Hmmm. Nu prea…Noroc cu pozele de pe pereti, care imi arata un tinar slabut, cu ochi adinci si privire inteligenta… si cu poza de alaturi, care e aceeasi de fapt dar marita. Da… Au umplut peretii… Balada ce cinta incontinuu netezeste totusi inceputul de iritare. In fine, nu merita sa pierdem prea mult vremea. Bine ca au vizitatori, tocmai soseste un autocar cu copii. Iesim in curte. Sculpturi futuriste ce aduc a opinci sint pe ici pe colo. Astea mai lipseau. Noroc cu statuia lui Ciprian Porumbescu, ca seamana cu Ciprian Porumbescu. Balada se aude cu tiuituri in boxele sparte din exterior. Chiar mi se pare bataie de joc. Porumbescu e un simbol si merita mai mult decit o expozitie cu obiecte din recuzita unui film. Si o casa memoriala inchisa.

E destul pentru prima zi, asa ca hai inapoi la pensiune. E cam ora 5… pe la 6 avem gata si cina. Iar mincam de spargem. Pun televizorul din sala pe Discovery sa mearga mai bine la digestie, apoi lasam copiii sa alerge pe afara si sa il alinte pe Junior (dulaul ciobanesc cit vitelul)

Mai tirziu urcam in, sa ii zic, curtea superioara… E la spatiu la pensiunea asta, ideal pentru astia mici. Stau cu copiii pe linga masa de tenis, Tudor mosmondeste ceva in treaba lui… Se apropie poneiul negru, vine la Clara sa il mingiie, apoi da sa il adulmece pe Tudor. Tudor fiind cu spatele, se intoarce cu fata si da nas in nas cu botul poneiului. Trage un racnet de zgiltie ferestrele si o ia la fuga cu o viteza de care nu stiam ca e capabil la cei 2 ani jumate ai lui, dupa ce in prealabil da si un cap de masa. Nicole sare speriata din camera, “ Ce a patit baiatul?” in timp ce eu il prind repede si, rizind, il tin in brate sa se potoleasca apoi il duc la ponei sa il mingiie si el. Din bratele lui ta-su poneiul se vede mult mai mic si Tudor pune minuta cu placere, fara sa-i mai fie frica. In sfirsit, intram in camerele noastre si relaxati, vedem un western cu Sinatra si Sophia Loren. A fost o prima zi excelenta.

Antenutza

Dimineata am o placere sa imi beau cafeaua la televizor. Nu conteaza ca dureaza numai citeva minute, ca nu am timp de stat pe indelete. Deschid de obicei pe Discovere (la plural) dar in lipsa de ceva interesant, am aterizat pe Party TV. Are postul asta pe burtiera sau cum ii zice, o chestie de iti dai numele prin SMS si ei iti afiseaza ce iti place tie si numele persoanei potrivite.

Ei, aici vine partea amuzanta...

Veronica (numele fetei):
Pentru tine fidelitatea este ceva foarte important, nu faci nici o concesie in aceasta privinta (zice computerul). Pina aici toate bune si frumoase, are fata principii sanatoase, foarte bine, nu?
Mai departe da computerul numele aluia de ar face-o fericita:

...ULRICH...

Beton, nu? Deci cam astea sint sansele fetei sa gaseasca un barbat fidea. Doar te impiedici de cite un Ulrich la fiecare pas.

Sau poate emigreaza prin partile scandinave? cine stie... :)

O altfel de Romania. Bucovina - 1 -

Plecarea e planificata la 4 dimineata, sa mergem cit mai mult pe racoare ca sa nu le fie rau copiilor. Cu o seara inainte, la miezul noptii nu doarme insa nimeni, nici macar Tudor. N-ar fi fost nimic daca as fi fost lasat eu in pace sa dorm, dar usile se trintesc, se deschid si inchid sertare… Numai bine sa te ia somnul.
Prin urmare, decretez ca nu am cum sa fiu capabil de condus la 4 si ca vom pleca atunci cind ne vom trezi odihniti.
De abia pe la 10 sintem in masina, iar Nicole spune ca trebuie sa ne oprim sa cumparam si incaltaminte pentru Tudor. Din intunecat cum eram devin innegurat complet. La 11 cind in sfirsit sintem pe drum, am impresia ca sint un butoi de pulbere. La urma urmei, intre 4 si 11 este totusi o diferenta mare de plan. Din fericire, este innorat si in masina atmosfera e racoroasa. Pina pe la Focsani imi elimin aura negativa si oprim veseli la Marasesti pentru primul popas. Mausoleul arata destul de jalnic pe exterior… Citeva schele indica o tentativa de reparatii. Obuzele si tunurile isi expun citeva straturi successive de vopsea scorojita. Parcului din fata nu i-ar strica niste copaci si banci pentru odihna eventualilor vizitatori, dar imi inchipui ca respectul fata de eroii neamului este incompatibil cu ideea de a sta la umbra. Daca ai nevoie la toaleta, poti apela la restaurantul de la poarta. Si a avea nevoi fiziologice este de asemenea o notiune ce neacceptat pentru cei care ar trebui sa se ocupe de amenajarile locale.
Ne reluam drumul si dupa vreo 2 ore oprim la Hanul Ancutei. Localul pastreaza, cred eu, in mod fericit atmosfera traditionala a unui han de pe timpuri. Dat fiind ca l-am mai vizitat de citeva ori in trecutul apropiat, stiu are in meniu o nemaipomenita fasole cu scarita (costita). O recomand prin urmare pentru Nicole iar eu imi iau o ciorba si friptura. Portiile sint pantagruelice si, desi mincarea este foarte gustoasa, ramine berechet in farfurii. Daca mai bag ceva in mine mi se face rau. Din cind in cind, ma ridic si mai trag citeva poze iar la plecare ii iau in cadru si pe cei trei lautari care mi-au cintat cu talent acum vreo 2 ani citeva melodii de petrecere romanesti (desigur, nu pe gratis :) )

Urmatorul punct de interes in drum este biserica La temelie, prezentata atit de frumos de Bubumaia. Coordonatele GPS pe care mi le-a dat sint perfect exacte si gasim locul fara probleme la iesirea din Vadu Moldovei. Ne ia imediat in primire un paznic cu coada, dar dupa citeva latraturi, se convinge ca sintem de treaba si se gudura pe linga noi. Urcam scarile pina la biserica… De aici de sus, e o priveliste grozava a imprejurimilor. Usa e deschisa, desi nu e nimeni. Remarc si stilpul in forma de cruce ce sustine clopotele in fata… Si mai ales, inscriptia care indeamna pe orice credincios, indifferent de religie, sa se roage liber in acest lacas. Un extraordinar mesaj ce sare peste toate inchistarile de secole ale religiilor, impreunind miinile catre un Dumnezeu unic pentru toti.

Fara probleme si in timp scurt de aici, ajungem in Gura Humorului, de unde intr-un sfert de ora intram pe poarta pensiunii Casa Bunicilor.
Ne intimpina o fata zimbitoare. O intreb unde e receptia sa fac formele de cazare. Zimbind in continuare, ne spune ca nu exista asa ceva si ca discutam cu ea. Stie ca sintem cei din Galati care trebuiau sa soseasca. Ne informeaza ca, dat fiind ca sintem familie de 4 persoane, in loc de o camera ne va repartiza un apartament de doua camere, la acelasi prêt. “Sper ca nu va suparati” glumeste. Nu, bineinteles ca nu. Ne conduce in apartament. Arata super, fiecare camera are televizor iar sufrageria e cu geamuri cit peretele. Foarte spatios, baie proprie iar apa calda vine aproape instantaneu pe teava. Deja e mai bine decit ne asteptam.
Pensiunea e formata de fapt din mai multe case imprastiate intr-un décor minunat. Doua iazuri din care unul e pastravarie, curte cu brazi la umbra carora atirna hamace, balansoare masive din lemn presarate printer copaci…
Dupa ce descarcam bagajele, mergem in sala de mese. Foarte primitor aranjata, cu ferestre mari prin care se vad brazii din curte si dealurile intre care e asezata pensiunea. “ Va putem trece consumatia pe camera si sa platiti la sfirsit” ne spune fata cu acelasi zimbet pe buze. “ E ok… Nu treceti totusi in vreun registru ca sintem cazati, pe ce nume, ca sa stiti sa inregistrati consumatia?” intreb eu inca nedumerit. “ Dar relaxati-va, va rog” ride fata. Ati venit sa va odihniti, lasati grijile deoparte. Nu va faceti probleme.” E foarte naturala, spontana, fara artificialul hotelierului occidental.
Nestiind inca ce si cum, comandam cite o ciorba radauteana, pulpe cu mujdei si smintina cu mamaliga, garniture de pilaf si cartofi prajiti. Dumnezeule! Din fiecare portie ar putea minca 3 oameni… Numai mamaliga are o farfurie proprie! Mincarea este facuta in intregime in bucataria proprie si este delicioasa. Ramine mai mult de jumatate in farfurii, cine poate minca atita?! Convenim ca a doua zi sa ni se pregateasca micul dejun pentru 2 persoane. Este all-inclusive la 25 de lei de persoana adulta, pentru copii neplatindu-se nimic suplimentar. Pe undeva pe la 9 jumatate-zece mergem in camere… Copiii se mai joaca pe afara cu niste figurine gigantice de sah si descopera incintati poneii ce alearga liber prin curte. Dupa care, toata lumea la dusul de seara si la culcare.

Antenutza

Cu TVul agatat in Realitatea TV, nu imi pot opri urechile sa inregistreze una-alta...

1. Un urs cu puii a aparut pe linga releul Costila. Oamenii muntelui zic ca e in cautarea racorii.
Mi se pare absolut normal ca un urs, care nu are creierii aburiti de alcool ca "oamenii muntelui", sa prefere a iesi din padurea de brad incinsa la maxim in racoarea oferita de soarele ce bate direct in capatina pe creasta.

2. O eleva plinge ca la bac a luat la mate si fizica dar a picat la biologie. Draga fata (si dragi reporteri), imi pare rau ca Ministerul Educatiei v-a facut cumva sa credeti ca se poate lua bacul cu 2 examene din 3. N-o fi biologia asa fitoasa ca matematica si fizica, dar daca e materie de bac, atunci ori inveti si iei, ori nu si atunci taci dracu din gura.

3. In Maramures oamenii fac treaba cu frunze de varza pe cap. Asta da stire de senzatie. Poate in curind vor fi si niste reporteri cu scaun pe cap. La cap, ma scuzati.

4. Sint 33 de grade si e plin de lume la mare. Senzational. Normal, cine si-ar fi inchipuit asa ceva? Prin urmare, stirea se repeta de vreo 5 ori in interval de 2 ore.

Prea tirziu...

Ziceam zilele trecute, printre altele, ca imi doresc sa mai ajung la Tirgoviste sa mai fac o tabla cu Ticu.

... S-a prapadit azi-noapte, total pe neasteptate. De cind am aflat de azi-dimineata, mi se innoada lacrimile. Cele mai vechi si dragi amintiri ale mele sint cu Ticu aburcindu-ma pe cadrul bicicletei lui negre, pe o perna inflorata rosu cu galben si eu tinindu-ma de ghidon la o inaltime care mi se parea ametitoare, sau plimbindu-ma prin sat cu sareta. Pling si acum cind scriu... Nici nu am putut sa il sun pe Costel sau pe Mica sa vad cum sint, nu am putut... Plec intr-o ora spre Tirgoviste, prima data cind nu o fac cu sufletul plin de bucurie...

Povestea Porcului

Dragii mosului, am sa va spun acum o poveste noua, si anume Povestea Porcului.

Se facea ca intr-o zi de vara, nu foarte calduroasa ca soarele se ascundea dupa nori, ba chiar din cind in cind mai si picura dintr-insii, mai multi mielusei erau, ca de obicei, in vizita la Putna. Unii veneau din credinta, altii din curiozitate… dar toti intrau cu respect, se purtau cuviincios si admirau frumusete de manastire.

Preacinstitii mielusei calugari nu luau nici macar taxa de vizitare. Tot ce au cerut a fost sa nu se intre dincolo de panglicile ce protejau exponatele si sa nu se fotografieze in altarul manastirii. Ca urmare, desi toti mieluseii vizitatori printre care si eu, aveau aparate de fotografiat si de filmat, la intrarea in altar se uitau numai la picturi si obiecte, unii mai faceau si o cruce si ieseau.

Intre atitea fiinte placute aflate acolo, iaca vad unele ce nu se deosebeau de restul prin nimic. Tot cu blanita alba (nicidecum neagra, nici macar corcita), imbracati curat ca si restul. Numai la comportament erau altfel, de unde si banuiala mea ca de fapt aveau blanita de imprumut.

Iaca ce faceau mieluseii acestia mai ciudati si cum vorbeau ei:
Tatal Porc: Pune-o pe asta mica pe jilt sa ii fac poza. Scoase aparatul in ciuda semnelor de pe pereti si trage 3-4 poze.
Hai Mama Scroafa, stai si tu. Inca 2-3 flashuri.
Auzi Scroafa mea draga, nu au iesit pozele cu Purcica. Pune-o inapoi pe jilt peste panglica aia sa ii mai fac citeva poze.

Mi-am dat seama atunci cu ce fel de animale am de-a face. Mi-a stat pe limba sa le transmit niste behaituri minioase, dar mi-am dat seama ca porcul mielusel nu se face, oricit l-ai urechea.

Mai tirziu, in curte, aceeasi pereche de purcei, deghizati din nou perfect in purtatori de blanita alba, se opresc sa aprinda o luminare.

Sa fie de sufletul porcilor care i-au educat.

Ce-mi doresc eu mie...

Ce as putea sa imi mai doresc? Sa mearga contoarul invers, nu se poate. Pot doar sa pacalesc trecerea vremii pastrindu-mi spiritul tinar si intretinindu-ma fizic.
Bani mai multi? Desigur, nu ar strica, dar nu au fost niciodata o prioritate.
Sanatate? Ca-i mai buna decit toate? Asta da. Dar mai importanta este sanatatea alor mei si asta imi doresc si mai mult.
Prieteni? Am o gasca extraordinara si am norocul sa aflu, de unde ma astept mai putin, noi oameni deosebiti.
Concedii in strainatate? Nici asta nu e prioritate. Cum ii spunea unchiul Gicu (Ticu al meu) mamei care visa sa se plimbe prin lume: “Dar la Sipotu’ din deal ai fost? N-ai fost… “ Sint o gramada de minunatii la noi in tara pe care vreau sa le (re)vad. Mi-e dor de Apuseni, de culmile domoale, de mirosul capitelor de fin, de zimbetul deschis al oamenilor nepervertiti de o civilizatie indoielnica…

Imi doresc sa petrec citeva zile prin locurile de radacina de linga Tirgoviste, sa stau la o bere cu verii mei alaturi de care am crescut, sa o mai vad pe Mica trebaluind prin curte, cu privirea plina de netarmurita duiosie ori de cite ori se opreste asupra mea… Sa mai joc o tabla la linie cu Ticu si Costel… Si de cite ori iau cite una sa le zic ca e scoala prahoveana contra celei dimbovitene (ca Dan m-a invatat sportul asta in facultate… Mai tii minte Dane partidele de 8-5-3 din sesiuni, apropos, cu nea Emil si Piha? )
Sa imi vad copiii alergind in curtea care a fost leganul primilor mei ani de viata…
Sa ajung in cealalta jumatate a existentei mele de copil, in Dolhestii lui tata de linga Falticeni… Sa arunc poate o ultima privire la casa bunicii care, ramasa nelocuita, s-a prabusit ca un batrin lipsit de cirje… Sa imi suprapun amintirile cind era plina de viata si alergam cu vara Cristina si varul Cristi, cind s-a deghizat frate-meu in cersetoare si s-a dus la cerut la rude de nu l-a cunoscut nimeni, cind unchiul Gheorghe citea ziarul pe prispa si bunica ma tinea din scurt sa imi fac temele de vacanta… Sa ma mai urc in pod la tanti Maricica unde gaseam cartile scorojite ale varului Nicu, manuale vechi si povestea lui Iliuta in tara Soarelui… Sa mai vad Somuzul, gara din care luam trenul pina in Falticeni, tren cu banchete de lemn ce strabatea satele al caror nume il stiam pe de rost: Preutesti, Arghira… Sa ma iau in brate cu Costel si Lenuta, a caror poveste am trait-o de la inceput, copil fiind de vreo 10 ani pe atunci…
Sa… sa… sa…

Imi doresc sa fiu luat de afurisit decit de prost, sa traiesc intr-o tara civilizata si curata (asta ar insemna sa emigrez ca alte sanse la asta nu mai sint), sa vad mereu dragostea in ochii copiilor, sa simt mereu cum zimbetul lui Nicole mi se duce pina in fundul sufletului, sa fiu prieten la fel de bun pentru prietenii mei cum sint si ei pentru mine, sa ma bucur de aroma unei cafele ca si cum as bea-o prima oara…

Si la anul cind, se va roti si prima cifra si cea de-a doua o va lua de la capat, sa imi pastrez moralul high :)))