miercuri, 27 iulie 2011

O altfel de Romania. Bucovina - 4 -

Ultima zi cu planuri de vizite la distanta avea in program Cetatea de Scaun a Sucevei si Ipotestii lui Mihai Eminescu.

Am ajuns in Suceava fara incidente si fara nimic deosebit in drum. Orasul mi s-a parut foarte aglomerat si cu un stil autohton de sofat foarte stresant. Ne-am uitat dupa un indicator catre cetate, fiind convinsi ca, spre deosebire de celelalte situatii, aici TREBUIE sa existe asa ceva.
Nu exista. In schimb, la fiecare 10 metri sint asa: Iulius Mall; Pub Oscar Wilde; Carrefour; Dedeman etc, adevarate repere culturale pentru un oras modern.
Vad un OMV, trag la ei in curte sa alimentez si imi aduc aminte ca pe GPS exista ceva numit POI. Ca tot fac o pauza, ia sa vad, e asa desteapta Ioana incit sa stie ea ceva de cetate? Si dau o cautare dupa POI aflate in jurul coordonatei actuale. Ce sa vezi? Da, chiar are asa ceva in lista. I love you Ioana, kiss kiss! Set as destination, 4 km away, pe cai si pe curind!
Abia in intersectia aflata cu citeva sute de metri inainte vedem un indicator ruginit, torsionat care pe o parte avea scris „Cetatea de Scaun” si pe cealalta „acest semn a fost pus din mila preabinecuvintatului hatman Arbore spre stiinta necunoscatorilor in ale directiei”. Bun. Hai sa nu intram acum, mergem intii la Iuliuss Mall care e in apropiere, vedem si noi cu ce se maninca locul asta cu reclame pe o raza de citeva zeci de km de jur imprejur, si revenim.
Oho, mama-mama, dar ce se munceste in orasul asta... E marti dimineata si totusi parcarea ultragigantica e ultraplina. Intotdeauna m-am intrebat si in Galati, cum de naiba sint pe la orele astea atitia oameni si atitea masini pe strada, nimeni nu munceste?? In fine, se pare ca la Iulius Mall exista o explicatie, dat fiind ca mai multe institutii au sediul sau o reprezentanta aici. Mallul asta e ceva gigantic, adica pentru un oras de citeva zeci de mii de locuitori mi se pare supradimensionat. Si totusi e marti dimineata, si totusi e PLIN. Ma uit pe la Pitzi ce sorb plictisite o cafea si ma intreb ce dracu faceau pina sa se ridice locul asta? Unde se manifestau? Sau au aparut ca specie de sine statatoare imediat dupa aceea? Nu pierdem foarte multa vreme, la urma urmei din pacate nu sintem pe roze cu banii ca sa ne permitem cheltuieli. Am vazut despre ce e vorba, ok, fain frumos, noi plecam catre cetate, unde si ajungem dupa o noua baie de trafic local.

Intrarea se face peste un pod de lemn, cumva in stilul celui de la Manastirea Neamtului dar nu la fel de lung. Cetatea in sine e o darapanatura ceva mai putin darapanata in urma lucrarilor de restaurare. Arata ca si cum cineva s-ar fi apucat de o treaba si ar fi lasat-o la jumatate. Probabil mai interesant ar fi fost cu vreun ghid care sa dea si unele explicatii caci cele citeva placute lapidare mai mult decit insuficiente nu au ca efect decit atragerea unei priviri distrate. Colac peste pupaza, un cort facut parca din parasolare auto gazduieste o colectie de papusi de ceara made in Russia avind ca membri pe Shreck, ceva monstri, ceva personaje mitologice. Ca nuca-n perete.
In fine, alaturi fiind Muzeul satului, ne gindim sa ne mutam acolo, dar din nefericire o ploaie absolut torentiala ne blocheaza si ultima tentativa de a stoarce o farima de satisfactie. Ne uitam cumva siderati la cel mai mare ou de Paste din lume aflat in poarta muzeului. Inca un monument absolut necesar, cam ca o durere de dinti. Remarc cu duiosie faptul ca romanii, rupti in cur fiind, au aceasta megalomanie cu cel mai mare ou, cel mai mare brad de Craciun, cel mai mare tort etc. Cum era aia cu prostul parca nu e prost destul... Nu vezi pe nimeni sa doneze ceva pentryu un spital, dar ne facem Catedrala Mintuirii Neamului. Ne mintuie si de imbecili? Putin probabil.


Dar, sa revenim... Cum am facut-o si pe asta, ne ramine sa mergem catre Ipotesti.
„Ioana, to Ipotesti please” „Turn left, Ipotesti 2 km away”. Ma, las-o... Ce naiba aveam impresia ca e mai departe?... Pai cum, in atitea saptamini de vacante petrecute la tara in vecinatate si nu m-a adus tata niciodata pina aici??? Las’ca-i zic eu.... Intram imediat in Ipotesti si ma uit, bineinteles dupa indicator. Bai da-o naibii, daca nici in satul lui Eminescu nu au asa ceva, sa ii ia naiba de nesimtiti! In dreptul indicatorului de iesire, prind o tanti ce plimba o pubela si o intreb stapinindu-mi iritarea: „ Nu va suparati, casa memoriala a lui Eminescu UNDE E?” La care doamna, probabil la a cita zecea intrebare de acest gen, raspunde cu un zimbet amabil-ironic: „ Casa lui Eminescu este la Ipotesti de Botosani. Aici e Ipotesti de Suceava”..
Mai nene, unu-zero, poarta-n casa, doua peste ceafa, ce sa mai zic... Mi-am luat-o. Ingaim un saru-mina, ridic grabit geamul si cu promisiuni ca „ te descarc pina nu mai ramine miliamper in acumulatoru’tau” verific din nou GPSul. Io-te, vezi? Daca esti gutzu... Scrie Ipotesti, si mai la vale Ipotesti paranteza Mihai Eminescu inchis paranteza. Set as destination. 80 km away. Asa mai vii de-acasa, sau ma rog, mai pleci. Ploua torential in continuare, nu conteaza, dam bataie.
Din pacate trecem din nou prin Suceava, traficul e orgasmic, asta e, o merit. Ma mingii cu gindul ca nu oricine vede Ipotestii de Suceava, o sa am cu ce sa ma laud la nepoti. Dupa un drum absolut plat si dupa ce Ioana ma mai baga prin niste trasee de alea de numai ea le poate gasi, intram in sfirsit si in Ipotesti, the original brand.

Soseaua e acoperita de pamint pe ambele parti, arata ca si cum de mult n-ar fi circulat un vehicul motorizat pe aici. Indicatoare nema, la ce era sa ma astept? Iaca o fatuca in poarta, o intreb de casa lui Eminescu si imi arata directia cu mina. Ajungem la un soi de zi sa-i zic, o cladire ce se intituleaza, fiti atenti: „Centrul national de studii Mihai Eminescu, memorialul Ipotesti” Oaaaaaaaaa.... Stai sa ma ridic de pe spate. Cam pustiu in zona, intru pe usa direct, dau de o tanti si imi arata ea unde e casa aia de o caut eu. Imi mai spune acolo unde sint acum, daca vreau sa vad, au biblioteca, sala de spectacole si alte alea. Vad sala din mers, nu saru-mina, eu am venit sa vad autenticul, urmele marelui poet. Da. Vedeti ca e cineva acolo, mergeti la casuta in fata. Hai copii, debarcarea din masina, am ajuns unde trebuie. In fata casei, surprinzator, vreo 10-15 persoane cu mutre intelectuale. Dau Buna ziua, destul de tare si de respectuos, nu se sinchiseste nimeni sa raspunda. O lady ne anunta sec ca nu se poate vizita deoarece sint „in inventar” Aha... Mda, oare de ce nu fac inventarul in ziua aia in care e oricum inchis... „ Dureaza mult?” intreb cu oarecare speranta. „ O ora-doua?” „ Poate doua zile” imi intoarce lady cu un zimbet cinic.” Dar puteti vedea mormintele parintilor, acolo in spatele bisericii”. Zau... Uite de ce am facut eu 80 de km si inca o data pe atita ma asteapta la intoarcere. Daaaa, bine... asta e, hai sa dam o roata si gata, ce sa ne mai enervam. Un domn intervine si spune ca putem vizita totusi doua camere, in care s-a terminat deja de facut inventarul. A, da? Bine atunci, hai sa vedem 2 camere. Intram, trag o foto. Din spate aud vocea domnului care imi spune ca pozatul e interzis. Sorry, too late. Dar de ce Doamne apara si pazeste nu am voie, asta nu mai stiu. In fine, vine domnul si incepe sa ne explice, cum ca masa aia de fapt nu e originala, a fost adusa ca sa dea un aer mai autohton... Oglinda nu e nici ea originala, e tot asa la completare. Patul i se pare ca ar fi original, desi nu e foarte sigur. Si oricum, de fapt nici nu e casa lui Eminescu, baietii stateau in alta casa care a disparut de mult si locul unde ne aflam noi e casa in care stateau fetele. Zi sa mai zici ceva... Da’ voie sa pozez n-am...
Iesim in curte... Un amfiteatru maricel ocupa un spatiu generos amputat, mai incolo inca o cladire maaare mai reprezinta nu’s ce centru eminescian. Descoperim pierduta intr-un colt si biserica Eminovicilor, strivita de alta biserica mai moderna. Mama cit respect. Maaama cit respect. NESIMTITILOR!!! Am un dezgust total. Ce era la Porumbescu, dar ce este aici. O grandomanie imbecila, bani aruncati de pomana... si adevaratul Eminescu, ingropat sub greutatea strivitoare a unor amfiteatre in care nu calca nimeni si a unor cladiri in care nu intra nimeni.
„Lacul... Lacul mai exista?” „ Da, e in satul vecin. Vedeti ca exista si indicator...”
Hai sa vedem si lacul si apoi, cit mai departe de aici.





Ce mizerie... Ce nesimtire, ce delasare, ce degradare. Etiopieni sa fi fost si tot am fi aratat mai multa grija pentru primul simbol national. Ne intimpina o parcare cu cladiri darimate, gunoaie la tot pasul. O alee porneste prin padure, ne lasam condusi, ignoram sticlele de plastic aruncate de o parte si de alta... Lacul se deschide surprinzator in fata noastra. Ca o minune ce se straduie sa supravietuiasca, petic de amintire a marelui geniu ce a stat odata pe malul lui. Acoperit de nuferi galbeni, splendid in izolarea lui, mindru inca, in ciuda neglijentei criminale.
Asa ne respectam geniile. Ne curg lacrimi de ziua Americii si aruncam gunoaie in lacul lui Eminescu. Nu, n-a fost nici un betiv injunghiat aici ca sa vina vreun reporter sa traga un clopot.

Nu ne mai trebuie nimic. Ne intoarcem la masina, oprim kitiva kilometri mai departe pentru un iaurt la copii, apoi inapoi la pensiunea noastra. Ziua de azi, desi relaxanta ca si plimbare, ne-a lasat un gust amar...

Nu am avut de la ce sa pun mai multe poze, nici nu a meritat efortul de a face fotografii...
Si never ever nu o sa mai pun picorul pe aici... Ramin in zona atit de frumoasa, de curata, de plina de respect si bun simt a manastirilor.

Nota. Am gasit ieri, pe un blog pe care il urmaresc regulat, un articol despre o vizita la Ipotesti. In caz ca ma credeti circotas... ce zice visurat



Tips&Tricks - Folosirea aerului conditionat la masina

Incep cu o recomandare. Azi am fost sa schimb bieletele la un alt service decit Nalba la care am fost timp de 7 ani, si anume Premio.
Plusuri: personal extrem de amabil, lucratori profesionisti, treaba facuta bine si semnificativ mai ieftin (535 lei in loc de 800 lei la Nalba)
Minusuri: La 600 lei am primit rest 50. Nu imi plac asemenea gesturi indiferent de cit de mica e restul de inapoiat, dar trec peste. Si nu au ca la Nalba o blonda care sa iti ofere o cafea din partea casei :).

Bun. In timp ce stateam pe linga mesterul ce lucra la masina, am observat ca pe pereti au diverse afise cu sfaturi de bine in ceea ce priveste intretinerea anvelopelor, sistemului de frinare, aer conditionat etc.
Ceea ce mi s-a parut chiar folositor si cu aplicare imediata au fost indicatiile cu privire la folosirea aerului conditionat. Nu stiu din pacate cine este autorul sa il dau ca sursa :)
1. Porniti aerul conditionat si in prima faza deschideti citeva minute geamurile masinii pentru a iesi aerul cald (eu faceam exact pe dos, ridicam imediat geamurile)
2. Inchideti geamurile, setati aerul pe circulare interna pentru citeva minute
3. Setati aerul pe admisie din exterior pentru a beneficia de aer proaspat (probabil operatia se intimpla pe drumuri de munte, altfel de unde atita aer proaspat in oras...)

Asa ca daca aveti drum pe la Premio... Nu sint blonde pe acolo, dar compenseaza... :)

duminică, 24 iulie 2011

O altfel de Romania. Bucovina - 3 -

Planul pentru noua zi e simplu: Putna. Si ce ar mai fi fost in drum.
O intrebasem pe Monica ce alte optiuni turistice mai sint in zona si, pe linga manastiri, amintise de salina de la Cacica.

Dupa un mic dejun idem cu cel din ziua precedenta, finalizat cu idem aceleasi simptome (respiratie gifiita si oaresce probleme la aplecatul catre pantofi) ne urcam din nou in masina. Distanta afisata de 70 si ceva de kilometri ne convine, vremea este in continuare racoroasa, numai bine de calatorit. Traversind din nou Gura Humorului, nu ma pot impiedica sa nu remarc diferenta fata de imaginea standard a unui orasel moldovenesc. Cladirile sint toate in culori proaspete, totul sclipeste de curatenie lasind mai degraba impresia unui burg occidental. Parcurgem aceeasi bucata comuna de traseu din drumul catre Suceava, pina la indicatorul cu directia la stinga ce ne spune ca pe acolo o luam catre manastirile Cacica, Arbore si inca vreo unele multe.

Cacica, aflata la numai 10 km din acest punct, are pe la mijoc un semn catre Mina Cacica. Nu stiu de ce in mintea mea am citit manastirea Cacica, asteptindu-ma sa fie una din salba celor ortodoxe din zona. Am ajuns, spre surprinderea noastra in fata unei biserici catolice, vegheata de statuia papei Paul al II lea. Biserica e frumoasa, din caramida rosie... trag bineinteles vreo doua-trei cadre. In partea opusa, pare sa mai fie ceva interesant. O cladire veche la capatul unei imprejmuiri largi. Citesc inscriptia de pe poarta „Mina Cacica” (aaaa, mina Cacica deci nu manastirea), mai vad citeva masini parcate si deduc ca e ceva ce se poate vizita. Tragem si noi masina in acelasi loc cu celelalte si pasim in cladirea ce se dovedeste a fi spre surprinderea si bucuria noastra, intrarea in salina. Aha, deci aici e salina. Oare cum de nu mi-am dat seama, doar am fost coplesit de multimea de inscriptii de pina sa ajung aici. Nu mai stau sa ma gindesc la altele de dulce, platim accesul si incepem a cobori treptele de lemn in urma unei multimi de copii galagiosi.
Ajungem intr-o prima sala sapata in sare, un fel de scena bisericeasca ce beneficiaza si de un amvon si de un frumos candelabru din coarne de cerb (cred). Nu stiu de ce am impresia ca asta e tot ce e de vazut... dar nu, scarile coboara mai departe. Nu mai stam dupa ceilalti copii si o luam inainte in treaba noastra. In capatul scarilor se deschide un culoar larg cu o bisericuta pe partea dreapta si diferite figurine umane cum ar fi Adam si Eva, sculptate de o parte si de alta a peretilor. Mai departe accesul se ingusteaza intr-un tunel ce pare interminabil. Luminile slabe pilpiie de-a lungul lui, facind sa luceasca podeaua ingusta de lemn pe zeci de metri. Nici tipenie de om. Indicatoarele ce afiseaza Iesire in sens opus ne conving ca e totusi vorba de o portiune ce se viziteaza. Asa ca pornim de-a lungul culoarului. Dupa vreo 5 minute ajungem in fata unui lacusor imprejmuit. Culoarul se ramifica atit in dreapta cit si in stinga. Nici tipenie, in continuare. Numai undeva in departare se auzea zgomotul vesel al copiilor ce veneau in urma noastra. Hmm. La stinga sa fie... Dupa numai citiva pasi, in fata apare, puternic luminata, Sala de Bal. Nu e o metafora, ci intr-adevar o sala de bal amenajata. Afisul de pe perete spune ca insusi Carol I ar fi fost aici. Pentru a ajunge la ea trebuie sa mai coborim citeva trepte. Copiii incep imediat sa se fugareasca tragind chiote, in timp ce eu si Nicole valsam pina ametim :). Urcam inapoi pina la lac si pornim in partea opusa printr-un tunel asemanator celui prin care venisem.
Dupa inca vreo citeva trepte de lemn, intram neasteptat intr-o sala vasta, cam ca cea de la Slanic Moldova. Dotata de asemenea cu mese si bancute, teren de sport si ceea ce pare a fi un chiosc. E deja ceva lume, venita probabil pentru tratament. Cum se pare ca aici chiar se termina salina, o luam inapoi pe acelasi drum si in vreo 10 minute sintem la suprafata. Chiar la timp, pentru ca mirosul greu si atipic din subteran e din ce in ce mai putin suportabil pentru Clara, desi pe restul nu ne deranjeaza foarte mult. Pe ultimele si cele mai abrupte trepte il car pe Tudor la subtioara, e prea mic si deja a obosit. Se distreaza teribil sa fie asa facut pachet si ride in cascade.

















Plecati in drumul nostru, in continuare cu gindul ca trebuie sa fie si o manastire prin zona, urmaresc marginile soselei dupa vreo indicatie pina la iesirea din localitate.
Nu mai are importanta. In scurt timp, Bucovina ni se desfasoara in sfirsit in toata splendoarea ei. De o parte si de alta a soselei, pajisti largi cu capite ce par jucarii, in timp ce dealuri domoale se rasfira pina la orizont. O Doamne, este superb... Oprim, bineinteles si coborim ca in mijlocul unei alte lumi. Ma rezem de o capita cu miinile rasfirate si trag adinc, de citeva ori, fara sa ma satur, aerul parfumat de fineata. Sint asemenea clipe cind timpul se opreste pur si simplu in loc. Inchid ochii si simt o relaxare totala.
”Vreau si eu, Vreau si eu!” Si cei doi vijeliosi dau navala peste mine afundindu-se printre miinile si picioarele mele. „Mai, dati jos capita!” strig la ei rizind, dar fara efect. E veselie totala.
Cu greu, ne hotarim sa urcam din nou in masina. Merg cu viteza mica, vreau sa absorb toata minunatia din jur. In unul din satele urmatoare (Horodnic), oprim in dreptul unei frumoase biserici din lemn... Nu ma pot opri sa nu ma amuz la citirea unei reclame a unei firme de catering, postat pe gard, asocierea de cuvinte "catering" si "parastas" ma da pe spate. :)


...Sintem de acum la citiva kilometri numai de Putna... Vedem o inscriptuie referitoare la magazin de desfacere Marelbo, hotarim ca daca e timp, oprim la intoarcere, poate au niste superpreturi, nu? Ca doar e la poarta fabricii.
In sfirsit, Putna. Din nou si de asteptat, nici urma de indicare a directiei catre manastire. Bomban ca poate eu imi permit sa fac 5 km de-amboulea intr-o directie fara a fi sigur ca ma duce la destinatie, dar ce m-as face daca as fi un turist din aia nemti ce vin cu biciclete incarcate cu 30 de kg de bagaj pe ele? Mi-ar conveni sa merg asa citiva km de-aiurea? Ei ca sa vezi, de fapt drumul se termina exact in manastire. Nu e nici pe stinga, nici pe dreapta, ci e capat de linie. Intrarea e majestuoasa, o alee lunga strajuita de copaci, ce se termina in poarta manastirii. Sint in continuare uimit de cit de bine intretinut si cit de curat e totul. Odata parcati, mie mi-e pofta de cafea. Ce sa-i faci, asa e cu viciile. Ma uit in stinga, ma uit in dreapta. In jos nu e nimic si de sus ploua. Cu apa. Pai copiii si asa au adormit, ce ar fi sa ne intoarcem in sat si sa bem o cafea pe acolo? Imediat ce iesim din aria manastirii oprim la un peco de cartier ( de ala non-brand) dotat cu magazin. Doamnele dinauntru sint desigur numai zimbet (daca o mai tine asa o sa ma intorc acasa cu pretentii si o sa ma uit chioris la toate acriturile de dupa tejghele) „Aveti cafea?” Dar cum sa nu, uitati aici, de care doriti? Vreti si cu lapte? Vedeti ca aveti si pliculete cu zahar, dar lasati sa va mai aduc citeva.” Si se invirt in jurul meu de parca in loc de 2 cafele de 1 leu 50 cumparam juma de magazin. „ Mai arunc si eu o privire prin magazin, le las la Dvs. si le iau in doua minute?” „ Da’ cum sa nu, uitati-va, lasati cafelele aici.” Magazinul, desi micut, e plin cu de toate. Doamnele sporovaiesc vesele. Iau cafelele, dau saru’mina si ies la masina. Pun paharele pe capota, bem incet in timp ce copiii care s-au trezit intre timp maninca un iaurt cu napolitane. Ah, ce bine e acum...
...Putna...
Bijuteria manastirilor, nu prin frumusetea ei cit prin simbolul ce il reprezinta...
Mormintul lui Stefan e acoperit de flori. Oamenii se apropie, se opresc si privesc lung in tacere, respectuos.
Nu se plateste taxa de vizitare, intrarea e libera... Numai pentru foto e, ca peste tot, 6 lei. Un foarte interesant muzeu gazduieste o colectie de tapiterii de o finete incredibila, (inclusiv cunoscutul acoperamint mortuar al Mariei de Mangop), candele si obiecte bisericesti din argint de o lucratura deosebita precum si o copie a celebrei sabii a lui Stefan cel Mare aflata intr-un muzeu din Turcia.
Din nou afara, am avut „placerea” de a-l cunoaste pe dl. Goe in persoana unui pustan de vreo 8 ani care se apucase sa dea cu pumnii si picioarele in clopotele originale expuse in fata intrarii in biserica, apoi sa apuce unul de dedesubt si sa incerce sa il rastoarne, in ultima faza trintindu-se pe burta si tragind de limba clopotului pe dedesubt in timp ce „mamitica” striga ingrijorata „Ai patit ceva puisor?” Mda. Povestea porcului v-am zis-o mai devreme, n-o mai repet. Mai sint de-astia si pe deasupra se mai si inmultesc.
Iesim.





















Observasem intimplator chiar cu vreo 100 de metri inainte de Putna, o inscriptie referitoare la ceea ce ar fi fost „ cea mai veche biserica de lemn din Europa”, biserica de lemn Dragos Voda din sec. XIV. Nu e deschisa, asa ca ii dam numai roata.





O luam apoi spre chilia lui Daniil Sihastrul. Indicatoarele sint proptite exat in gura intersectiei, asa ca trec initial, opresc si dau in marsarier. Intru pe o alee ce pare desprinsa din comitatul hobbitilor. As opri sa fac o poza dar mi-e sa nu vina vreo masina din sens opus si sa raminem blocati pe drumul de-o palma printre casutele marunte.
Schitul, vegheat de un calugar ce citeste la lumina ce se strecoara prin ferestruica zabrelita, e simplu dar uimitor. Sapat in stinca, poarta urmele a mii de lovituri cu dalta.







Pe drumul de intoarcere ne oprim la si la Marelbo. Preturile din magazinul de desfacere sint probabil similare cu cele din orice magazin din tara, oricum nu e o diferenta notabila. Merita insa vizitat locul. Flori peste tot, iarasi foarte curat, dar spectaculos cu adevarat este soseaua abrupta ce urca pina pe virful dealului unde troneaza o enorma inscriptie Marelbo. „Ce e acolo?” intreb curios in timp ce un ATV ce urca pare un paianjen catarindu-se pe firul lui. „Cabana sefului” raspunde plina de respect vinzatoarea. Ma duc mai aproape, si mai aproape, si mai aproape, Nu, e chiar asa de abrupt precum pare! Intre timp ATV ul a coborit, soferul trece pe linga mine. „ Nu va e frica pe panta asta?” intreb curios. „Nuu” raspunde sigur pe el si priveste cu mindrie monstrul pe 4 roti. Eu ma uit din nou in sus si ma gindesc cum ar fi sa ramii fara frine pe acolo. Brrrr....





Continuam la pas (70-80km/h) catre pensiunea noastra. De data asta, pina la masa batem mingea de baschet pe terenul de sport. Pacatoasa de minge se strecoara prin gard si fuge taman pina in riu... reusesc sa o scot nu fara oarecare dificultate dar din momentul ala tisnesc ca din pusca ori de cite ori o ia in afara terenului. Cum nu reusesc sa scap de Clara nici dupa ce mincam, oftez si continui sa dau pe linga cos pina se intuneca. „ Iar n-ai nimerit, tati!”...Bineinteles, din cauza cosului care e prea sus si a mingii care e prea umflata.

Trenurile de altadata

De cind cu masina, trenul a cam iesit din viata noastra. Pentru ani de zile, nici macar nu am mai stiut ce e ala. Apoi, cu ocazia unui drum sau doua catre Bucuresti, am avut placerea ca, in locul vagoanelor de mult stiute, sa gasesc unele modernizate, tapitate, electronizate, conditionate etc-izate... Inclusiv dotate cu priza de 220. Lipsita de izolarea vechilor compartimente, lumea se comporta vrind-nevrind mai civilizat... Nu mai tragi usa, iti scoti pantofii si dai drumul la casetofonul cu leduri.

Si totusi... azi, cind am condus-o pe Nicole la gara, ma asteptam la plecarea cu mina fluturind pe geam, eu la rindu-mi facind la fel de pe peron, pina cind departarea ar fi estompat gestul ce voia sa prelungeasca definitivul despartirii. Noile vagoane nu mai au insa geamuri care se coboara. Intors pe peron, am avut a doua surpriza sa constat ca pe deasupra, geamul e si de tip oglinda, asa ca nu vedeam mai nimic din Nicole aflata de cealalta parte. Necum sa ne mai si auzim. Ne-am luat un ramas bun tehnologic, vorbind la telefon cele inca 2-3 minute pina la plecarea trenului.


Chiar si aici in Romania, incet-incet ne miscam catre normalul si confortul lumii civilizate. Iar fluturatul din mina a ramas (spre regretul unora ca mine) doar un romantic gest din trecut, sacrificat pe altarul modernului.

Tips&Tricks - Intretinerea ochelarilor de inot

Dupa citeva saptamini de mers la inot de doua ori pe saptamina, am inceput sa ma confrunt cu o problema foarte deranjanta: lentilele ochelarilor de inot se abureau atit de repede incit nu mai puteam face nici macar un tur de 17m. Singura salvare era sa ii clatesc in apa si sa repet operatia la celalalt capat al bazinului. Giuliano, fost inotator (salvamar) profesionist, mi-a zis ca putina saliva intinsa pe ochelari ar ajuta. Nu, nu a avut nici cel mai mic efect, cel putin nu asupra alor mei.

Asa ca l-am intrebat si pe Google ce parere are.

Desigur, sfatul principal pe toate site-urile a fost sa recurg la un spray dedicat anti-aburire, dar eu voiam o solutie rapida.

Pe linga chestia asta cu saliva, am mai gasit una care indica sa folosesti cite o picatura de baby shampoo, intinsa bine pe sticla ochelarilor, apoi clatit si/sau sters cu o cirpa.

Bun. Mai intii am spalat ochelarii cu apa si sapun, indepartind pelicula reziduala lasata de (probabil) clorul din apa. Cind au fost perfect curati, am uns interiorul cu Johnson Baby (aflat din plin in casa din motive de juniori in curte). Apoi i-am lasat sa se usuce natura, fara sa ii sterg cu o cirpa. Chiar eram curios daca se va cunoaste ceva de la tratamentul asta.

Ei bine...Efectul la bazin a intrecut orice asteptari! O ora intreaga nu am dat ochelarii jos si nu au facut nici macar o dunga de abur! Nici macar cind au fost nou-nouti nu s-au comportat atit de bine.

OK. Prin urmare, este importanta buna curatare a ochelarilor cu apa si sapun dupa fiecare folosire (unii zic numai cu clatire in apa, dar nu este suficient. Si eu i-am clatit de fiecare data si tot au facut pelicula) apoi ungerea cu un strop de baby shampoo. Cred ca de fapt o spalare direct cu baby shampoo asa cum am gasit recomandat pe un alt site asigura atit inlaturarea reziduurilor, cit si efectul anti-aburire. Incerc sa fac asa pentru data viitoare.

Am de gind sa caut un spray dedicat oricum, dar se pare ca pot gasi numai online. Pe aici prin jur nu are pe nicaieri, nici macar la Hervis. Dar oricum, (la figurat) nu stau in apa :)

Pina una alta, baby shampoo rulz! :))


joi, 21 iulie 2011

O altfel de Romania. Bucovina - 2 -

Dimineata ne trezim la wow, ora 9… De cind n-am mai dormit asa adinc… Cerul e innorat in continuare, vremea racoroasa. Caloriferele au fost pornite peste noapte, n-ai zice ca e iulie.
Dupa ce ne facem toaleta, mergem sa vedem si noi care e treaba cu micul dejun. Mai sint citiva clienti in afara de noi, dar veniti numai pentru weekend. Ne asezam la o masa, iar Sorin, zimbitor ca si Monica, fata ce ne intimpinase cu o zi inainte, incepe sa aduca. Si aduce. Si aduce. Si aduce. Platouri cu snitele, drob, brinza, rosii, castraveti, ardei, unt, dulceturi, o cana de vreun litru de lapte, una cu suc, omleta, cafele… De cafele nu mai e loc, trebuie sa string platourile sa incapa. “Dar nu doriti poate piine prajita?”...”Da, sigur.” Si vine si platoul cu pine prajita. O ora stam la masa si la sfirsit abia ne putem ridica. Respir scurt si sacadat. Doamne, cit de delicious a fost totul. Bineinteles ca jumatate a ramas iarasi in farfurii. Nu mai puteam sa bag nici o bucatica in mine, aveam o burta de spargeam nuci pe ea.
Ia sa vedem ce program ne facem. Pai, hai sa o luam asa incetisor. Mergem la Manastirea Humorului ca e ici colea, apoi Voronet si daca stam bine cu timpul, dam o fuga si la Stupca sa vedem casa memoriala a lui Ciprian Porumbescu.
Ne suim in masina si-i dam la vale. In vreo 10 minute sintem deja parcati la Humorului. Lume destula. Nu tu gunoaie, nimica. Frumos, curat. Pe marginea strazii tot felul de tarabe de artizanat, de alea de nu vrei si tot casti gura. Eu trag sa mergem, ca timp de stat la de-astea avem destul cind iesim. Cu 3 copii dupa tine e cam greu. Intram in sfirsit pe poarta si ma uit cam nedumerit. Eu nu sint ala cu bisericile sa le stiu si inscriptia de pe clanta, dar uitindu-ma asa la manastirea asta mi se pare ca e leit cum vazusem eu in poze ca arata Voronetul. Aceeasi forma parca, picturi albastrui pe pereti… Dau ocol si pe cealalta latura si intepenesc de-a binelea. Stiam ca Voronetul e palit pe-o latura din cauza de buletin meteo nefavorabil. Asta e la fel…. Ma incearca sentimentuil ala timpit pe care il mai aveam la cite o teza la care credeam ca am invatat si imi pica un subiect de ala de ziceai ca e de la pagina 215 din manualul de 214 pagini. Mai nene… Eu stiam ca Humorului si Voronet sint doua chestii diferite. Ce naiba… Sa fiu cumva la Voronet?... N-am invatat bine la istorie? Acu, sa intreb pe cineva, ma faceam de ris. Stiu la nivel constient ca nu are cum sa fie, dar ma uit ca Haplea pe inscrisul cu istoria manastirii si vad ca e a Humoruilui. Spre usurarea mea, mai la vale pomeneste si de Voronet ca fiind in apropiere. Uffff…. Stiam eu…. M-am linistit. Asa ca acum admiram verdeata, florile, banca de odihna de-a lungul peretelui, interiorul… Nu ma foarte dau in vint dupa cele bisericesti, asa ca dupa o tura-doua si niscaiva poze sint mai mult decit multumit. Adunarea si la Voronet! Intram in masina, dam comanda Ioanei sa ne duca la destinatie (aflata rezonabil de aproape) si da-i bataie.












Buuun. Ajungem in Voronet. Se pare ca este imposibil sa vii din Papua Noua Guinee si sa nu stii unde-i Voronetul , asa ca nimeni nu s-a obosit sa puna vreun indicator. Rulam deci cuminti pe strada principala si, ce sa vezi… Nimerim taman in manastire. Deci io am pofta de cafea ca nu mai pot. Nu fac nimic pina nu beau o cafea, da? Ditamai parcarea in fata, Come Ioane Come Ioane cu turisti, basca 2 dube cu chineji. Pai vezi ma ca au nimerit tocmai din China Voronetul fara indicatoare? Te plingi tu, mocofane… Soarele bate destul de tare… nasol, sa vezi ce se incinge masina pina ne intoarcem. Iarasi tarabe cu artizanate, dar mai multe, cam ca la Bran. Mergem la ghereta unde e prietenul meu, omul cu cafeaua, comandam doua, o iau pe a mea si…. Oooh, ce deliciu e o cafea cind ai pofta… Sorb, degust, o simt, papilele infloresc. Da. Gata. Satisfacut. Sa intram.
Ei da, iaca asa era si in poze. Acum, care o fi deosebirea intre albastrul de Voronet si ala de Hunor nu ma duce capul. Mi se pare identic si la fel, ba si picturile mi se par tot asa. Ei nu, explica pe acolo cum ca subiectul e ala-ala-ala, care e clar diferit fata de ce citisem dincolo. Oricum e frumos, lume multa, respectuoasa. Numai bine incepe sa ploua. Si eu care eram ingrijorat ca statea masina la soare. Incepe sa ploua cu galeata. Cind sa zic sa o luam la picior, se opreste. Apai na, clima oceanica. S-a intors cu fundu’n sus.
E inca destul de devreme, asa ca fixam busola pe directia Stupca, alias Ciprian Porumbescu.











Soseaua principala este absolut impecabila, pina ajungem la indicatorul care ne zice s-o luam la stinga, ca inainte e Suceava si nu avem treaba acolo (inca). Drumul o ia prin padure, e mult mai prost si se incapatineaza sa ramina asa. Mergem vreio 5 km si intram in sat. O dam incet si ne uitam grijulii dupa vreun semn sa ne lumineze de directie. Intr-o intersectie pe care nu dai doi bani, un indicator zice ca in stinga e casa memoriala si in dreapta muzeul. Ha? Una intr-o parte si cealalta in alta parte? Pai in mintea mea muzeul trebuia sa fie in casa memoriala, sau ceva de genul, cam cum e la Humulestii lui Creanga. In fine, hai intii la casa si dup’aia om vedea si cu muzeul ce-i. La numai vreo 100 de metri, cica am ajuns. Parchez, opresc muzica, trag frina de mina, ma gindesc sa pun si parasolarele ca de, o fi de stat. Nu e. Adica e inchis. Ma uit pe program, dupa el sintem in plin sezon. Duminica, ora 1. Ar fi trebui sa fie open pina diseara. O fi plecat prin jur custodele?


Lacatoiul de pe usa spune ca da, e plecat, dar nu pina la toaleta, ci poate pina la Bucuresti. Mda… Asta e...




Hai sa vedem ce e si cu muzeul ala.
A, oa, uuu, pai stai tata, ce-i asta? Ditamai spatiul, curte cu sculpturi in fata, si o cladire de vreo 4 ori cit casuta de origine. Saru’mina, toaleta aveti? Da cum sa nu, in spate. Aia?.... Bine, mersi. Al’data. Intram si imediat tanti da drumul la balada. M-a impresionat intotdeauna sensibilitatea ei, asa ca o ascult cum patrunde pina in fibrele sufletului. Trec dintr-o camera in alta, privesc exponatele, fotografiile si tablourile de pe pereti, pianul la care a cintat Cipr… Ce??? Stai sa mai citesc odata. “Obiecte din recuzita filmului Ciprian Porumbescu” Citesc si pe alte exponate. “X obiect care a apartinut varului de-al treilea al nepotului de-al doilea”. Si tot asa. Da’ ceva care sa fi apartinut de-adevaratelea lui Porumbescu, nu exista in muzeu? Hmmm. Nu prea…Noroc cu pozele de pe pereti, care imi arata un tinar slabut, cu ochi adinci si privire inteligenta… si cu poza de alaturi, care e aceeasi de fapt dar marita. Da… Au umplut peretii… Balada ce cinta incontinuu netezeste totusi inceputul de iritare. In fine, nu merita sa pierdem prea mult vremea. Bine ca au vizitatori, tocmai soseste un autocar cu copii. Iesim in curte. Sculpturi futuriste ce aduc a opinci sint pe ici pe colo. Astea mai lipseau. Noroc cu statuia lui Ciprian Porumbescu, ca seamana cu Ciprian Porumbescu. Balada se aude cu tiuituri in boxele sparte din exterior. Chiar mi se pare bataie de joc. Porumbescu e un simbol si merita mai mult decit o expozitie cu obiecte din recuzita unui film. Si o casa memoriala inchisa.









E destul pentru prima zi, asa ca hai inapoi la pensiune. E cam ora 5… pe la 6 avem gata si cina. Iar mincam de spargem. Pun televizorul din sala pe Discovery sa mearga mai bine la digestie, apoi lasam copiii sa alerge pe afara si sa il alinte pe Junior (dulaul ciobanesc cit vitelul)

Mai tirziu urcam in, sa ii zic, curtea superioara… E la spatiu la pensiunea asta, ideal pentru astia mici. Stau cu copiii pe linga masa de tenis, Tudor mosmondeste ceva in treaba lui… Se apropie poneiul negru, vine la Clara sa il mingiie, apoi da sa il adulmece pe Tudor. Tudor fiind cu spatele, se intoarce cu fata si da nas in nas cu botul poneiului. Trage un racnet de zgiltie ferestrele si o ia la fuga cu o viteza de care nu stiam ca e capabil la cei 2 ani jumate ai lui, dupa ce in prealabil da si un cap de masa. Nicole sare speriata din camera, “ Ce a patit baiatul?” in timp ce eu il prind repede si, rizind, il tin in brate sa se potoleasca apoi il duc la ponei sa il mingiie si el. Din bratele lui ta-su poneiul se vede mult mai mic si Tudor pune minuta cu placere, fara sa-i mai fie frica. In sfirsit, intram in camerele noastre si relaxati, vedem un western cu Sinatra si Sophia Loren. A fost o prima zi excelenta.

Antenutza

Dimineata am o placere sa imi beau cafeaua la televizor. Nu conteaza ca dureaza numai citeva minute, ca nu am timp de stat pe indelete. Deschid de obicei pe Discovere (la plural) dar in lipsa de ceva interesant, am aterizat pe Party TV. Are postul asta pe burtiera sau cum ii zice, o chestie de iti dai numele prin SMS si ei iti afiseaza ce iti place tie si numele persoanei potrivite.

Ei, aici vine partea amuzanta...

Veronica (numele fetei):
Pentru tine fidelitatea este ceva foarte important, nu faci nici o concesie in aceasta privinta (zice computerul). Pina aici toate bune si frumoase, are fata principii sanatoase, foarte bine, nu?
Mai departe da computerul numele aluia de ar face-o fericita:

...ULRICH...

Beton, nu? Deci cam astea sint sansele fetei sa gaseasca un barbat fidea. Doar te impiedici de cite un Ulrich la fiecare pas.

Sau poate emigreaza prin partile scandinave? cine stie... :)

duminică, 17 iulie 2011

O altfel de Romania. Bucovina - 1 -

Plecarea e planificata la 4 dimineata, sa mergem cit mai mult pe racoare ca sa nu le fie rau copiilor. Cu o seara inainte, la miezul noptii nu doarme insa nimeni, nici macar Tudor. N-ar fi fost nimic daca as fi fost lasat eu in pace sa dorm, dar usile se trintesc, se deschid si inchid sertare… Numai bine sa te ia somnul.
Prin urmare, decretez ca nu am cum sa fiu capabil de condus la 4 si ca vom pleca atunci cind ne vom trezi odihniti.
De abia pe la 10 sintem in masina, iar Nicole spune ca trebuie sa ne oprim sa cumparam si incaltaminte pentru Tudor. Din intunecat cum eram devin innegurat complet. La 11 cind in sfirsit sintem pe drum, am impresia ca sint un butoi de pulbere. La urma urmei, intre 4 si 11 este totusi o diferenta mare de plan. Din fericire, este innorat si in masina atmosfera e racoroasa. Pina pe la Focsani imi elimin aura negativa si oprim veseli la Marasesti pentru primul popas. Mausoleul arata destul de jalnic pe exterior… Citeva schele indica o tentativa de reparatii. Obuzele si tunurile isi expun citeva straturi successive de vopsea scorojita. Parcului din fata nu i-ar strica niste copaci si banci pentru odihna eventualilor vizitatori, dar imi inchipui ca respectul fata de eroii neamului este incompatibil cu ideea de a sta la umbra. Daca ai nevoie la toaleta, poti apela la restaurantul de la poarta. Si a avea nevoi fiziologice este de asemenea o notiune ce neacceptat pentru cei care ar trebui sa se ocupe de amenajarile locale.
Ne reluam drumul si dupa vreo 2 ore oprim la Hanul Ancutei. Localul pastreaza, cred eu, in mod fericit atmosfera traditionala a unui han de pe timpuri. Dat fiind ca l-am mai vizitat de citeva ori in trecutul apropiat, stiu are in meniu o nemaipomenita fasole cu scarita (costita). O recomand prin urmare pentru Nicole iar eu imi iau o ciorba si friptura. Portiile sint pantagruelice si, desi mincarea este foarte gustoasa, ramine berechet in farfurii. Daca mai bag ceva in mine mi se face rau. Din cind in cind, ma ridic si mai trag citeva poze iar la plecare ii iau in cadru si pe cei trei lautari care mi-au cintat cu talent acum vreo 2 ani citeva melodii de petrecere romanesti (desigur, nu pe gratis :) )









Urmatorul punct de interes in drum este biserica La temelie, prezentata atit de frumos de Bubumaia. Coordonatele GPS pe care mi le-a dat sint perfect exacte si gasim locul fara probleme la iesirea din Vadu Moldovei. Ne ia imediat in primire un paznic cu coada, dar dupa citeva latraturi, se convinge ca sintem de treaba si se gudura pe linga noi. Urcam scarile pina la biserica… De aici de sus, e o priveliste grozava a imprejurimilor. Usa e deschisa, desi nu e nimeni. Remarc si stilpul in forma de cruce ce sustine clopotele in fata… Si mai ales, inscriptia care indeamna pe orice credincios, indifferent de religie, sa se roage liber in acest lacas. Un extraordinar mesaj ce sare peste toate inchistarile de secole ale religiilor, impreunind miinile catre un Dumnezeu unic pentru toti.













Fara probleme si in timp scurt de aici, ajungem in Gura Humorului, de unde intr-un sfert de ora intram pe poarta pensiunii Casa Bunicilor.
Ne intimpina o fata zimbitoare. O intreb unde e receptia sa fac formele de cazare. Zimbind in continuare, ne spune ca nu exista asa ceva si ca discutam cu ea. Stie ca sintem cei din Galati care trebuiau sa soseasca. Ne informeaza ca, dat fiind ca sintem familie de 4 persoane, in loc de o camera ne va repartiza un apartament de doua camere, la acelasi prêt. “Sper ca nu va suparati” glumeste. Nu, bineinteles ca nu. Ne conduce in apartament. Arata super, fiecare camera are televizor iar sufrageria e cu geamuri cit peretele. Foarte spatios, baie proprie iar apa calda vine aproape instantaneu pe teava. Deja e mai bine decit ne asteptam.
Pensiunea e formata de fapt din mai multe case imprastiate intr-un décor minunat. Doua iazuri din care unul e pastravarie, curte cu brazi la umbra carora atirna hamace, balansoare masive din lemn presarate printer copaci…
Dupa ce descarcam bagajele, mergem in sala de mese. Foarte primitor aranjata, cu ferestre mari prin care se vad brazii din curte si dealurile intre care e asezata pensiunea. “ Va putem trece consumatia pe camera si sa platiti la sfirsit” ne spune fata cu acelasi zimbet pe buze. “ E ok… Nu treceti totusi in vreun registru ca sintem cazati, pe ce nume, ca sa stiti sa inregistrati consumatia?” intreb eu inca nedumerit. “ Dar relaxati-va, va rog” ride fata. Ati venit sa va odihniti, lasati grijile deoparte. Nu va faceti probleme.” E foarte naturala, spontana, fara artificialul hotelierului occidental.
Nestiind inca ce si cum, comandam cite o ciorba radauteana, pulpe cu mujdei si smintina cu mamaliga, garniture de pilaf si cartofi prajiti. Dumnezeule! Din fiecare portie ar putea minca 3 oameni… Numai mamaliga are o farfurie proprie! Mincarea este facuta in intregime in bucataria proprie si este delicioasa. Ramine mai mult de jumatate in farfurii, cine poate minca atita?! Convenim ca a doua zi sa ni se pregateasca micul dejun pentru 2 persoane. Este all-inclusive la 25 de lei de persoana adulta, pentru copii neplatindu-se nimic suplimentar. Pe undeva pe la 9 jumatate-zece mergem in camere… Copiii se mai joaca pe afara cu niste figurine gigantice de sah si descopera incintati poneii ce alearga liber prin curte. Dupa care, toata lumea la dusul de seara si la culcare.