marți, 10 mai 2011

Din istoria familiei mele - II -

Badea Neculai a fost cel mai mare frate al tatei, cu mai mult de 20 de ani mai in virsta, primul din cei 11 copii.

- Dar de badea Neculai? El a fost pe front in al II lea razboi mondial, nu? Si a stat prizonier la rusi cit? 5 ani?

- Nu chiar 5 ani, cred ca de fapt vreo 4. A fost luat prizonier la Stalingrad si deportat in Urali, la o mina de carbuni. Nu lucra chiar in mina, el si altii sortau carbunii la suprafata. Norocul lor, ca aveau cu ce se incalzi si nu au suferit foarte tare de frig. Cu foamea insa, era alta treaba... Povestea badea Neculai ca taiau urzici cu coasa, le aruncau in cazan si aia era masa lor. Dupa citiva ani, dupa razboi, a venit o misiune aliata care avea rolul de a inspecta starea prizonierilor. Dat fiind ca badea Neculai avea o infectie urita la mina (pe care nu i-o trata nimeni acolo, normal) a fost eliberat si trimis acasa. Mai mult de doua saptamini a calatorit, ba cu trenul, ba pe jos, ba cu ce mijloc o mai fi gasit, cu zapisul de la rusi de libera trecere in mina, pina a ajuns la iasi. De aici a luat-o pe jos spre Dolhesti.

- Cum pe jos? intreb eu... sint vreo 150 de kilometri!

- Dar pe vremea aia mergeau Cataline oamenii pe jos... pai la noi in sat, erau unii de aveau pamint linga Prut, la 80 de km distanta. Puneau sapele, uneltele la cine avea caruta, faceau niste turte si plecau de cu seara si ajungeau tocmai a treia zi. Lucrau 2-3 saptamini cit aveau de lucru la pamint, apoi luau drumul inapoi. Si asa, cum ziceam... Cind a ajuns badea Neculai in sat... Uite si acum am emotii cind imi amintesc povestea... tata se opreste cu ochii impaienjeniti... Noi raminem tacuti, cu ochii interiori purtati zeci de ani inapoi in timp.... Cind a ajuns badea Neculai in sat, cum treceau oameni incoace si incolo, a venit cineva la poarta la mama si i-a zis "Hai Marito, vezi ca vini Neculai acasa" .

-Pai bunica nu stia ca vine? Nu a anuntat-o nimeni? Statul armata, cineva? Cum vezi in filme ca opreste masina in fata portii cu scrisoarea oficiala?

- Ei, filme...N-a stiut nimic de el, nici ca e in viata, nici ca nu e... Asa era pe atunci. Cine sa vina sa iti spuna? A iesit mama repede in drum si a luat-o spre marginea satului. Cind sa fie pe unde e casa Catrinii acum (una din matusile mele) a trecut pe linga badea Neculai si nu l-a cunoscut, s-a tot dus inainte. El era mai in vale, era acolo o pivinita lunga a unuia de-i zicea Asandului parca...Daca a vazut ca mama lui nu-l cunoaste, s-a asezat in iarba pe margine drumului si a -nceput sa plinga. S-a dus mama inainte, a vazut ca nu-i, s-a intors, a trecut iar pe linga el fara sa-l recunoasca. Atunci el a strigat-o. Ea s-a intors mirata si a intrebat " Da' shini esti, mai baiate? " "Da' tu nu ma mai cunosti, mama? a strigat plingind " . Atit de schimbat era.

Si a venit tot drumul din Urali, mi-aduc aminte si acum ca le-am vazut cind eram si eu marisor, cu niste saboti de lemn... o bucata de scindura cu o curea de sfoara. Asa a batut tot drumul, cu incaltarile alea.

Tata isi revine greu, e cu glasul inca intretaiat. Ultima oara l-am vazut cu lacrimi in ochi cind a murit bunica in '84. Si eu ma gindesc la acei oameni de demult, unii din familia mea, care au fost luati de la rostul lor, aruncati in viltoarea razboiului... iar cei care s-au intors, patimiti, rupti, schiloditi, s-au apucat din nou de munca pamintului, ca zecile de generatii dinainte, s-au intors din nou in matca lor seculara.

...Badea Neculai a murit in 2003, in ultimele zile ale lui februarie. Cu disperare a cerut si s-a rugat sa fie dus acasa, sa nu se sfirseasca in spital intre pereti straini. E acum in cimitirul satului linga bunicii mei si ceilalti frati care se duc si ei unul cite unul...

2 comentarii:

  1. o poveste ca multe altele...dar eu unul ma simt coplesit. atata simplitate si firesc in povestea ta si totusi, atat de multe trairi prinse in cateva fraze. si atat de multa dragoste de tara si pamant stramosesc cat nu putem noi intelege acum. si cred ca nici maine...

    RăspundețiȘtergere
  2. Bubumaia a scris un articol intitulat "Fara ancore"... exact asa sintem si noi. Desi nu e vorba de aceleasi repere ale vietii de zi cu zi, ci de acelea ale insasi existentei noastre, a valorilor pe care nu ni le mai (re)cunoastem. Discutam acum ceva vreme cu colegul meu de birou despre viata in alta tara ca posibili emigranti... am fost suprins sa aflu la el aceea si traire "nu ai radacini acolo, nu ai facut nimic pentru tara lor.. vei fi un strain toata viata". Eu aici imi simt radacinile, daca va fi sa plec vreodata... imi va fi foarte greu.

    RăspundețiȘtergere