Relaxare

 Valuri mici se întindeau leneș pe nisip in liniștea dimineții. O barcă de pescari mângâia orizontul, departe, sub primele raze ale soarelui.  Zâmbi in ecranul telefonului, verificând cu grijă machiajul la care muncise o oră să pară ca ai cum abia s-ar fi dat jos din pat, atent ciufulită și cu pielea strălucitoare. Făcu o poză, postă pe Instagram cu hashtag relaxare, vacanta, greciamylove si pupik. Savură liniștea ce părea cu fiecare clipă mai adâncă în așteptarea naturii trezindu-se la viață, apropiind ceașca de cafea de buzele atent creionate...  liniște care se sparse in mii de cioburi aruncate pe întreaga întindere a marii, trezind mii de pescăruși la urletul ascuțit și prelung: "Vasileeee !!!! Ce prost ești să nu îmi spui că e fierbinte!!!!"

Visul lui Vasile

Vasile simți prin pleoape o lumină puternică. Întredeschise ochii, mijiți, clipi des și, în cele din urmă reuși să privească în jur.

Se afla într-o cameră cu aspect țărănesc,  așezat pe un pat acoperit ce ceea ce părea a fi o blană de oaie. Se ridică în capul oaselor și își cobori picioarele pe covorul țesut manual.

"Băi ce beție am tras… dar unde am ajuns? Pe Zamolxe… ar trebui să nu le mai amestec în halul ăsta…" gândi el, cu aburii alcoolului încă facandu-și simțită prezența prin creieri...

“- Bine ai venit, Vasile!” auzi deodată o voce blândă, dar bărbătească.

‘- Nu te speria.. sunt Deceneu, m-ai invocat și pomenit de atâtea ori… Tu, ca un dacopat și cetățean suveran, ne-ai atras atenția și am hotărât să te aducem în tărâmul dacilor liberi!”

“- Deceneu? DECENEU??? Adică… exiști cu adevărat? Nu e așa că am avut dreptate să le spun țărănoilor…” (Vasile privi cu grijă către ușă, își drese glasul și se corectă)… “prostovanilor ălora că dacii sunt nemuritori și noi trebuie să revenim la ce eram odată… “

“- Ai avut întotdeauna dreptate, ești clarvăzător, fiul meu, și în credința cea dreaptă în Zamolxe!” încuviință glasul.

Vasile ridică trufaș capul și, cu o mână proptită în șold, gândi:

 "Aș vrea să vadă țărănoii… hmm, adică vreau să spun, amărâțîi ăia. Iacă, acum sunt neam de dac, mândru și războinic neînfricat, gata să fiu servit de nenumărate fecioare frumoase pentru meritele mele. Biețîi de ei", continuă el cu larghețe, "nu au avut niciodată tăria să refuze buletinul ăla cu cip, care le-a luat mințile… așa le trebuie" -  privi din nou semeț - "prostia se plătește!!".

Ușa se deschise și două fete superbe, îmbrăcate în ii și fote, se strecurară, îl luară de câte un braț și îl duseră către o altă casă. Pe drum, zeci de oameni cu căciuli de tarabostes îl aclamară fluturând săbiile încovoiate:

 "Războinicul Vasile! Falnicul Vasile! Vasile, cel care vorbește cu Zamolxe!"

Încântat, Vasile făcu un semn amical cu mâna, dar cu un zâmbet reținut totuși, să își păstreze aerul de superioritate. În fine, nu oricine se bătea pe burtă cu Deceneu, nu? și cum era asta, "cel care vorbește cu Zamolxe"? Nu că l-ar fi mirat prea tare, la cât se înjurase pe Facebook cu toți cretinii care își băteau joc de el, merita că însuși Zamolxe să îi acorde un semn de prietenie. 

Intrară într-o cameră în mijlocul căreia trona un ciubăr cu apă caldă. Fetele îi traseră încetișor peste cap camesoaia de cânepă și îl invitară cu un zâmbet să se lase îmbăiat. Îl mângâiară cu leșie și îl frecară cu frunze aromate, după care îmbrăcă din nou cămeșoiul și îi aduseră o cană de lut cu vin roșu. 

"Iată, viață de războinic al luminii, dac adevărat și cetățean suveran" își zise Vasile care, în ciuda neverosimilitatii a ceea ce i se întâmpla, nu era foarte surprins. Întotdeauna socotise că la un moment dat îi va fi recunoscut meritul de a promova cultul dacic și viața simplă, dar plăcută a strămoșilor.

"Mă întreb dacă o fi pierdut Fecesebeul", mai apucă el să gândească înainte de a simți cum îl cuprinde o toropeală plăcuta.

Ca prin ceață, îl auzi pe Deceneu poruncind: "Toată lumea să își spună dorințele către marele Zamolxe, înainte să îl trimitem pe solul nostru preaiubit către el!!"

"Solul preaiubit, eu sunt fară îndoială… hm, mă voi întâlni cu marele Zamolxe. Mda, un zeu acolo de acum câteva mii de ani, lasă că îi spun eu cum e cu astea moderne, sper că mă pune și pe mine undeva unde să am Digisport, că de unde aflu ce a făcut Fecese… "

La acel moment un fior rece, foarte rece i se strecură pe șira spinării. Cum își trimiteau dacii solii către zeul lor? Aruncați cumva într-o pădure de sulițe? Și ce era în vinul ăsta de simte cum se afundă într-un hău din ce în ce mai adânc?

Începu să urle și urlând, se prăbuși în prăpastia neagră în care luceau amenințătoare zeci de vârfuri ascuțite…

…Urlând, se ridică în capul oaselor, speriind nevasta care năvăli peste el:

 "- CE AI, VASILE??!!!! EȘTI CU CAPUL????"

Groaza din priviri i se risipi încet, încet când constată că era în patul lui de acasă și avusese doar un coșmar groaznic…

"Poate ar trebui să o iau mai încet cu dacopatia", mormăi în timp ce își căuta papucii pe sub pat. Și cu băutul ca pe vremea dacilor, că nu degeaba le-o fi tăiat Burebista viile alea până la urmă... "

"Poate ar trebui, Vasile!", auzi el o voce blândă, dar bărbătească, strecurandu-se din tavanul alb cu urme de bidinea.

Vasile urlă din nou luung, luuung… 

Intelectualii de altădată

 In fața unui magazin de cartier, doi domni așteaptă probabil să mai iasă din clientii deja aflați înăuntru.. Cel mai in vârstă izbucnește vesel la un moment dat către mai tânărul său coleg, probabil în urma unor desfășurări de evenimente din interior :

- Ha! Ai văzut? Ce scenă! Parcă e din Maestrul și Margareta!

-??? cu priviri întrebătoare al doilea.

- De Bulgakov, subliniază amabil primul.

Al doilea,aceleași priviri nedumerite, de data aceasta cu o ușoară spășire vinovată.

- Eh, o carte... făcu primul împăciuitor. 

Concluzionând în gând, trecând pe lângă ei în drumul meu: "ou sont dom'le, intelectualii d'antan..."

Despre Shogun și accesul la literatură

 Veni cumva vorba in casa despre Shogun, prilej cu care mi-am adus aminte cum am chiulit prima data in viata mea, cand adusesera cartea la Libraria Centrala si am plecat in pauza mare sa o cumpar. Pauza era de 20 de minute, timp sa alerg 10  din ele pana la librarie si inca 10 la intoarcere. Ce nu prevazusem era coada imensa care se intindea in afara pe vreo cateva zeci de metri, fara a socoti persoanele aflate inauntru. La capatul a nu mai tin minte cate ore, am pus mana pe cele doua volume, la pachet cu Carte pentru tineret, cu pretul de 70 de lei daca imi aduc aminte (era o suma maricica la un salariu mediu de 2000-2500 de lei).

Astazi poti gasi o carte oriunde, la taraba, librarie, online. Le povestesc copiilor asemenea intamplari si ei se uita ciudat la mine, neincrezatori. O perioada in care pentru a citi nu trebuia sa ai doar timpul de repaus adecvat, dar si rabdarea de a sta ore la coada. Ca pentru orice hrana in acele vremuri, fie pentru organism, fie pentru minte.

Încredere

 "Te-am găsit, în sfârsit... Pot vorbi cu tine liber, fără restricîii, fără să mă simt vinovat, cum aș vorbi cu mine insumi... Tu mă asculți și ești mereu de acord cu mine..."

Vânzătorul: "Vă place oglinda aceasta sau vă mai arăt și alte modele?"

Dragoste neîmpărtășită

Stă rezemată de zid. Nemișcată. O privesc în timp ce încerc să am măcar un sentiment de regret în marea de satisfacție nemiloasă care mă cuprinde.

“Știi că până la urmă ajungeam și aici. Nu mai putem fi împreună. Ți-am mai spus o data adio, dar m-am întors la tine. Și nici măcar nu a fost slăbiciune. Chiar am avut nevoie... Dar acum, gata... S-a terminat.”

Mă cuprinde nerăbdarea. Vreau să plec, să scap odată...

“Ne vom revedea, cândva... Știu că, deși nu îmi doresc, te vei întoarce din nou în viața mea. Până atunci însă...Rămâi cu bine.”

Îi întorc spatele, fără nicio remușcare. Ies încetișor. Sting și lumina în timp ce trag ușa după mine.

Singură, rezemată în continuare... lopata de zăpadă sclipește în ultimele raze ale soarelui.

Fetița cu ochi albaștri

 

Avea probabil în jur de 10-11 ani, o față lătăreață și negricioasă, un păr neîngrijit, împrăștiat în toate direcțiile, o rochie ponosită ce fusese cu multă vreme în urmă de culoare roșie, dar acum bătea într-un maroniu incert, si niște ochi de un albastru neobișnuit de intens.

Sărea când într-un picior, când în celălalt, fredonând o melodie numai de ea știută, cu un zâmbet copilăresc pe buze.

La apropierea unui trecător, se opri brusc, mai țopăi o dată apoi, luându-și o față serioasă, ceru pe un ton grav cu vocale alungite:

-  Neneaaa, dăă și miaaa un baan....

Nenea deschise gura dar, surprins de ochii intens albaștri, se holbă câteva clipe. Apoi își băgă capul între umeri și mormăi sec “N-am!”

Fetița își lăsă pentru o clipă buzele în jos, dar apoi își porni din nou jocul pe melodia ei șoptită.

-          - Dăăă și miaaa un baan...

Dar oamenii se opreau blocați de privirea ei ruptă din cer și apoi treceau mai departe, scoși pentru un moment din indiferența lor.

Un domn se apropie de ea cu o sacoșă, se lăsă ușurel să vină cu ochii la nivelul ei și ii spuse cu blândețe

-          - Măi copilă... Uite aici ceva jucarii ramase de la nepoata mea... sunt cam jumulite dar poate iti plac...

-          - Multumesc, răspunse sfioasă fetița, neobisnuită cu un asemenea gest. Băgă nerăbdătoare mâna in sacoșă și scoase o păpușă măricică, jumulită de fosta proprietară, cu părul cam smuls și cu un pantofior lipsă. Multumesc, spuse ea din nou cu ochi stralucitori.

Ținând păpușa de o mână, sări din nou de câteva ori apoi se trase la umbră, se așeză pe bordură cu păpușa în brațe, o ținu cu fața către ea si începu să o învețe încet, ca o litanie:

-          - Dăăă și miaaa un baan...

Din buzunărelul de la piept scoase o hârtie de un leu si o strecură pe sub rochița păpușii. Îi zâmbi fericită, apoi ridicandu-se, începu să se invartă pe un picior, murmurându-si melodia...