Traficul din București – mic îndrumar pentru pietonii din provincie

 Iată, după un an si jumătate dă București, sunt in măsură să împart cu voi din umila mea experiență in ceea ce privește stilul de condus al diverselor tipuri de șoferi:

 1. Șoferii bucureșteni:
Te văd încă de când ești la câțiva metri de trecerea de pietoni, încetinesc respectuos, opresc la distanță confortabilă și te lasă sa traversezi liniștit

2. Taximetriștii bucureșteni și șoferii de provincie
Te văd ca ești la distanță – o calcă.
Te văd ca ești cu piciorul pe trecere – accelerează, apoi frânează cu botul mașinii pe jumătate de zebră.
Te privesc scârbiți ca îndrăznești să ii oprești din misiunea lor de boși dă boși pă sosea. Accelerează prin spatele tău că simți răcoare la funduleț

3. Șoferii de Brăila
Nu te văd că ești la distanță – practic, dacă nu ești deja pe zebră, nu exiști
Ai pus piciorul – dau sa frâneze peste tine, apoi se uită la fața ta si decid că ai mutră de gălățean (există un al șaselea simt la brăileni pentru așa ceva, jur!) accelerează si treaba ta e să te ferești cât mai repede să nu faci o plimbare gratuită pe capotă.

Când nici reclama nu e ce trebuie...

Film românesc.

Filmul are imagini mișto din capitală chiar de pe generic, Arcul de Triumf, clădiri moderne, filmări din dronă, oraș european, jos cușma.

Un cadru random... noapte, trafic, oameni, alea alea. În fluxul de mașini, trece un taxi cu farul dreapta ars.
Puțin mai târziu, iar trafic random, noaptea... Trece un taxi cu farul spate stânga ars.

Geaba vopsim gardul. Ăia suntem...

Duios prin parc treceam...

Una din fete se tranti obosita pe banca, in timp ce a doua se apropie de toaleta publica inteligenta. 

Se uita la usa, se uita la butoane...

- Oare cum se deschide fata, asta?

- Vezi fata, ca are hartia aia cu scrisul mare pe ea, are instructiuni de folosire. Ia, ce zice acolo?

Astalalta, mai mica de inaltime, se uita, se intinde si pe varfuri sa citeasca mai bine, mai citeste inca o data…

- Hai fata, sare cealalta nerabdatoare, zi odata, ce scrie??

Aia mititica se intoarce nedumerita:

- Scrie ca fac angajari…

Poveste despre un om și un câine

În plimbările mele zilnice cu potaia din dotare, marca Bichon, întâlnesc deseori un domn în etate, ținând în lesă un câine rasă incertă vagabondă, de talie mare, liniștit și cu privire blândă. 

Ca orice posesori de animale, când ne intersectăm ne dăm binețe politicos, fiecare continuându-și  agale drumul.

Într-o seară însă, după salutul de rigoare, domnul mă abordează întrebându-mă de Tic al meu, ce este, dacă îl am de pui, câți ani are... Si cu un oftat adânc, îmi povestește:

"Îl vedeți pe acesta al meu? L-am găsit părăsit când era mic, mic... Mi s-a făcut milă de el, asa că l-am luat acasă să îl hrănesc. Mă gândeam că e tot din ăsta pitic (și arată din barbie spre al meu) zic, îl păstrez să am și eu un suflet pe lângă mine.

Apoi a început să crească... am tot zis că se oprește, că poate e rasă de aia care e oleacă mai mare, dar el creștea și creștea și creștea... pana a ajuns cât îl vedeți. și ce era să fac? L-am păstrat... E și el un suflet... 

Câinele mare și alb așteaptă răbdător, ca Bator al Fefelegii, să ne terminăm noi vorbele. Când stăpânul lui se urnește, pleacă și el, în ritmul pașilor de om.

Ne-am mai văzut și în alte zile. Domnul se oprește putin, mă salută din cap, privește trist la potaia mea, scoate un oftat prelung apoi, cu privirea pierdută a unui om împăcat cu soarta, își continuă periplul pe străduțele pitorești din cartierul nostru.

Mama, de ce trece trenul pe strada?

Curentul cazuse. In apartament patrundeau doar fasii de la iluminatul stradal, cat sa distingem contururile fantomatice ale obiectelor din jur. Ne tineam toti 4 stransi in timp ce podeaua dansa sub noi.

Intai am auzit zgomotul borcanelor din camara care cadeau de pe rafturi, spargandu-se de pardoseala. Apoi televizorul Opera s-a balansat si s-a izbit infundat de covor, cu ecranul in jos. 

In afara vedeam luminile cum dansau haotic. In mintea mea de copil, pareau ca becurile din compartimentele unui tren ce trece in viteza pe langa blocul nostru.

"Mama, de ce trece trenul pe strada?"

... Minute mai tarziu, priveam la crapatura cascata pe tot peretele din sufragerie. Nu stiam cat de grav a fost, abia mai tarziu au inceput zvonuri. La noi in oras nu au fost morti, unda seismica a ocolit catre Bucuresti.

Si inca mai tarziu, cand am crescut, am aflat ca unul din actorii fara varsta, Toma Caragiu, a fost victima. Si Alexandru Ivasiuc. Si altii...

Peste cativa ani,  am citit pagina cu pagina o carte cu marturii ale supravietuitorilor. O femeie care, in baie fiind, a cazut cu cada de la etajul 10 pana la parter. Altii care au stat zile si nopti sub daramaturi pana au fost salvati.... Poze peste poze cu cladiri cazute, cartiere facute una cu pamantul ruine si oameni catarati peste ele incercand sa salveze ce se mai putea salva...

Pentru mine, ramane amintirea unui  tren care gonea nebuneste pe strada Brailei, in acea noapte de 4 martie 1977...

Miros de cafea

Domnul de vreo 70 de ani, din fața mea, nu se grăbește. Râde către vânzătoare într-o conversație deja începută și arată către cutia cu rahat: „Mai puneți tot din ăla roșu.”
Vânzătoarea, toată un zâmbet deschis, „Păi vi l-am pus pe tot. De culoare verde nu vreți?”
Domnul, probabil cu instrucțiuni precise de acasă, șovăie o clipă apoi cedează: „Puneți și de cel verde”.
„Păi vi l-am pus cam pe tot, galben mai am că astea-s toate culorile.”
„Puneți și galben”, zice vesel domnul meu. Se mai gândește puțin, se vede că s-ar mai întinde, apoi mai cere și alune. Se rupe greu, mulțumește și îmi face loc la tejgheaua îngustă.
Mie zâmbetul doamnei mi-e cunoscut. Foarte cunoscut, dar foarte de demult și nu pot să leg locuri și fapte de el.
„Cu ce vă servesc?”
„Cafea boabe vă rog, de 30.”
Doamna ia o pungă și scrie grijuliu pe ea, 30. Apoi puțin încurcată, „Nu cred că încape în asta.”
„Încape doamnă, cum să nu încapă “Păi ați zis de 30?”
„Nu, am greșit”, zic, „ de 300”.
Doamna ia a doua pungă, scrie pe ea 300, se uită întrebător la mine „300 de grame, da?”
Eu, tot storcându-mi mintea, îmi da seama de gafă și rectific "100 de grame doamnă, vreau să văd cum e sortimentul doar.”
„Vaaai”, râde doamna, „păi hotărâți-vă că deja stric a treia pungă”
„Mă scuzați, incerc să îmi amintesc de unde vă știu, dar de undeva de multă vreme.”
Doamna, cu glas moale... „Poate din învățământ?”
„Ați predat aici în cartier?” „Nu, la Anghel Saligny, Școala 11” (departe de zonă).
„Atunci stați cumva pe aici? că am copilărit în partea asta.”
„Nu... Stau unde întoarce troleul.”
Am o față dezamăgită, nu mai am niciun fir.
Șovăitor, mă întreabă dumneaei:
„Da’ Dvs ce lucrați?”
„Sunt în IT.”
„Ați făcut cumva LVA-ul? Îmi păreți oarecum cunoscut și Dvs.”
„Da”, zic eu. „Ați fost acolo?”
„Da, am fost acolo după facultate, m-am angajat maistru. Mi-am dorit foarte mult să fiu în învățământ și acolo am găsit.”
Atunci mi-am adus-o aminte, mărunțică, îmbrăcată în halat albastru. Același surâs.
„Doamnă, nu v-ați schimbat deloc”, i-am spus sincer. „Mă bucur tare mult că v-am revăzut.”
„Mulțumesc, mulțumesc mult!” Radiază.
Am plecat cu sufletul plin. Că am revăzut un om pe care l-am recunoscut nu după vorbe, nu după înfățișare... ci după lumina și starea de bine pe care o dăruiește cu un, atât de simplu, zâmbet.

Cum m-am bucurat eu de prima zi de primăvară

Mă duc, zic, să văd câte grade sunt afară. Pe termometru, minus 3.5. Bă ești nebun.... Dupa minus 10 de ieri, păi gata frate cu toate țoalele alea groase. De fes nu mai e nevoie, pas la geaca groasă, pulovărul dă-l dracu. Incompetenți ăștia la meteo ca de obicei, ziceau de minus 6-8 grade maxim azi, auzi la ei. Habar n-au de nica.

Buuun, și, ca de obicei în criză te timp, zvârl copiii în mașină, ghiozdanele în portbagaj, eu mă arunc la volan (bă al naibii minus 3 grade, că mi-au înghețat deja urechile, dar na, asta e, ies din iarnă, nu sunt obișnuit cu căldura asta, dăăăă...) ....Pornesc motorul.... 

Minus 11 grade în bord.

F... paștele m... de soare care ai bătut pe termometru. 

Orele deja fără 10 minute, limita maxim admisibilă să arunc copiii la școală... la școală parcare canci, las mașina la dracu'n praznic, luat la picior, pletele-mi în vânt, întors la mașină mai ceva ca Bear Grills în civilizație.

Acum îmi bubuie capul și strănut pe foc automat. Afară e soare, cer albastru, vai ce frumos...dar nu văd prea bine că îmi lăcrimează ochii. De bucurie că a venit primăvara.