Vasile simți prin
pleoape o lumină puternică. Întredeschise ochii, mijiți, clipi des și, în cele
din urmă reuși să privească în jur.
Se afla într-o
cameră cu aspect țărănesc, așezat pe un
pat acoperit ce ceea ce părea a fi o blană de oaie. Se ridică în capul oaselor
și își cobori picioarele pe covorul țesut manual.
"Băi ce beție am tras… dar unde am ajuns? Pe Zamolxe… ar trebui să nu le mai amestec în halul ăsta…" gândi el, cu aburii alcoolului încă facandu-și simțită prezența prin creieri...
“- Bine ai venit,
Vasile!” auzi deodată o voce blândă, dar bărbătească.
‘- Nu te speria.. sunt Deceneu, m-ai invocat și pomenit de atâtea ori… Tu, ca un dacopat și cetățean suveran, ne-ai atras atenția și am hotărât să te aducem în tărâmul dacilor liberi!”
“- Deceneu? DECENEU??? Adică… exiști cu adevărat? Nu e așa că am avut dreptate să le spun țărănoilor…” (Vasile privi cu grijă către ușă, își drese glasul și se corectă)… “prostovanilor ălora că dacii sunt nemuritori și noi trebuie să revenim la ce eram odată… “
“- Ai avut
întotdeauna dreptate, ești clarvăzător, fiul meu, și în credința cea dreaptă în
Zamolxe!” încuviință glasul.
Vasile ridică
trufaș capul și, cu o mână proptită în șold, gândi:
"Aș vrea să vadă țărănoii… hmm, adică vreau să spun, amărâțîi ăia. Iacă, acum sunt neam de dac, mândru și războinic neînfricat, gata să fiu servit de nenumărate fecioare frumoase pentru meritele mele. Biețîi de ei", continuă el cu larghețe, "nu au avut niciodată tăria să refuze buletinul ăla cu cip, care le-a luat mințile… așa le trebuie" - privi din nou semeț - "prostia se plătește!!".
Ușa se deschise și două fete superbe, îmbrăcate în ii și fote, se strecurară, îl luară de câte un braț și îl duseră către o altă casă. Pe drum, zeci de oameni cu căciuli de tarabostes îl aclamară fluturând săbiile încovoiate:
"Războinicul Vasile! Falnicul Vasile! Vasile, cel care vorbește cu Zamolxe!"
Încântat, Vasile făcu un semn amical cu mâna, dar cu un zâmbet reținut totuși, să își păstreze aerul de superioritate. În fine, nu oricine se bătea pe burtă cu Deceneu, nu? și cum era asta, "cel care vorbește cu Zamolxe"? Nu că l-ar fi mirat prea tare, la cât se înjurase pe Facebook cu toți cretinii care își băteau joc de el, merita că însuși Zamolxe să îi acorde un semn de prietenie.
Intrară într-o cameră în mijlocul căreia trona un ciubăr cu apă caldă. Fetele îi traseră încetișor peste cap camesoaia de cânepă și îl invitară cu un zâmbet să se lase îmbăiat. Îl mângâiară cu leșie și îl frecară cu frunze aromate, după care îmbrăcă din nou cămeșoiul și îi aduseră o cană de lut cu vin roșu.
"Iată, viață de războinic al luminii, dac adevărat și cetățean suveran" își zise Vasile care, în ciuda neverosimilitatii a ceea ce i se întâmpla, nu era foarte surprins. Întotdeauna socotise că la un moment dat îi va fi recunoscut meritul de a promova cultul dacic și viața simplă, dar plăcută a strămoșilor.
"Mă întreb dacă o fi pierdut Fecesebeul", mai apucă el să gândească înainte de a simți cum îl cuprinde o toropeală plăcuta.
Ca prin ceață, îl auzi pe Deceneu poruncind: "Toată lumea să își spună dorințele către marele Zamolxe, înainte să îl trimitem pe solul nostru preaiubit către el!!"
"Solul
preaiubit, eu sunt fară îndoială… hm, mă voi întâlni cu marele Zamolxe. Mda, un
zeu acolo de acum câteva mii de ani, lasă că îi spun eu cum e cu astea moderne,
sper că mă pune și pe mine undeva unde să am Digisport, că de unde aflu ce a
făcut Fecese… "
La acel moment un
fior rece, foarte rece i se strecură pe șira spinării. Cum își trimiteau dacii
solii către zeul lor? Aruncați cumva într-o pădure de sulițe? Și ce era în
vinul ăsta de simte cum se afundă într-un hău din ce în ce mai adânc?
Începu să urle și urlând, se prăbuși în prăpastia neagră în care luceau amenințătoare zeci de vârfuri ascuțite…
…Urlând, se ridică în capul oaselor, speriind nevasta care năvăli peste el:
"- CE AI, VASILE??!!!! EȘTI CU CAPUL????"
Groaza din
priviri i se risipi încet, încet când constată că era în patul lui de acasă și
avusese doar un coșmar groaznic…
"Poate ar trebui să o iau mai încet cu dacopatia", mormăi în timp ce își căuta papucii pe sub pat. Și cu băutul ca pe vremea dacilor, că nu degeaba le-o fi tăiat Burebista viile alea până la urmă... "
"Poate ar trebui, Vasile!", auzi el o voce blândă, dar bărbătească, strecurandu-se din tavanul alb cu urme de bidinea.
Vasile urlă din nou luung, luuung…
