În plimbările mele zilnice cu potaia din dotare, marca Bichon, întâlnesc deseori un domn în etate, ținând în lesă un câine rasă incertă vagabondă, de talie mare, liniștit și cu privire blândă.
Ca orice posesori de animale, când ne intersectăm ne dăm binețe politicos, fiecare continuându-și agale drumul.
Într-o seară însă, după salutul de rigoare, domnul mă abordează întrebându-mă de Tic al meu, ce este, dacă îl am de pui, câți ani are... Si cu un oftat adânc, îmi povestește:
"Îl vedeți pe acesta al meu? L-am găsit părăsit când era mic, mic... Mi s-a făcut milă de el, asa că l-am luat acasă să îl hrănesc. Mă gândeam că e tot din ăsta pitic (și arată din barbie spre al meu) zic, îl păstrez să am și eu un suflet pe lângă mine.
Apoi a început să crească... am tot zis că se oprește, că poate e rasă de aia care e oleacă mai mare, dar el creștea și creștea și creștea... pana a ajuns cât îl vedeți. și ce era să fac? L-am păstrat... E și el un suflet...
Câinele mare și alb așteaptă răbdător, ca Bator al Fefelegii, să ne terminăm noi vorbele. Când stăpânul lui se urnește, pleacă și el, în ritmul pașilor de om.
Ne-am mai văzut și în alte zile. Domnul se oprește putin, mă salută din cap, privește trist la potaia mea, scoate un oftat prelung apoi, cu privirea pierdută a unui om împăcat cu soarta, își continuă periplul pe străduțele pitorești din cartierul nostru.
