Azi a fost o zi buna

Unu: De dimineata s-a rezolvat o situatie conflictuala care ma apasa destul de mult.

Doi: Dupa amiaza, intr-un trafic heavy, cu linie interminabila de masini in intersectie, am fost lasat de 3 ori la rind sa intru in coloana in trei locuri diferite, desi soferii galateni se caracterizeaza prin orice in afara de amabilitate.

Si trei: In timpul unei convorbiri telefonice cu unul din verii mei din Tirgoviste, am aflat o veste ce m-a bucurat extraordinar: matusa si unchiul meu care, desi casatoriti de probabil aproape 50 de ani, nu au avut cununia religioasa datorita pozitiei unchiului in vremurile trecute, au pasit impreuna in biserica saptamina trecuta si au schimbat inelele in fata preotului. Dincolo de semnificatia religioasa, m-a miscat profund gestul in sine: doi oameni, impreuna de o viata, depunind juramintul ca o reinnoire a ceea ce si-au declarat cu zeci de ani in urma.

Asa cum am zis deci... azi a fost o zi buna.

Ei sint aici!!!

Pop Cornel intră clătinîndu-se pe uşa institutului (pentru cei care au uitat, e vorba de faimosul Mahmudia Institute of Technology), se sprjini cîteva clipe de perete apoi se lăsă să alunece pe scaunul paznicului de la intrare. Faţa lividă îl sperie de-a binelea pe săracul gardian, care fugi la telefon şi îl sună pe cel mai apropiat colaborator al celebrului specialist, asistentul Janosz Vattacukor.
-Ce s-a întîmplat? Ce aţi păţit domnule inginer? Întrebă Janosz îngrijorat.
-Trebuie să îi chemăm pe cei de la Mahmudia Today.. EI sînt printre noi…. Au sosit… murmură acesta sfîrşit.
-Să chemăm presa? De ce? Cine a sosit??
-Ei…
-Cine EI?
-Ei… Extratereştrii, oftă Pop Cornel.
Janosz înmărmuri. Pop Cornel, omul care salvase Cernavodă, care oferise soluţii pentru toate problemele ridicate pînă atunci, nu era genul care să fabuleze. Ceva îl dăduse peste cap, DAR CE?
-Povestiţi-mi vă rog, ceru el aproape rugător. Era intrigat la culme.
-Veneam cu maşina spre Institut, ca în fiecare dimineaţă, începu Pop Cornel cu voce abia auzită. Mă apropiam de ieşirea din oraş cînd văd doi cetăţeni că îmi fac semne frenetice să trag pe dreapta. Opresc, iar unul dintre ei… Doamne, cit de malefici sînt… îmi atrage atenţia că roata pe faţă dreapta e dezumflată şi probabil am pană. Mai mult, îmi deschide portbagajul, îmi saltă roata de rezervă şi în 3 minute o şi schimbă. Apoi îmi zîmbesc amîndoi şi se îndepărtează. Diabolic… Diabolic…
-Dar bine… Janosz era nedumerit la culme… Puteau fi doi oameni amabili care au vrut doar să fie de ajutor.
-Nu înţelegi… Tocmai această amabilitate i-a dat de gol…
-Dar cum??? strigă Janosz.
-Pentru că… se prăbuşi pe spate Pop Cornel…PURTAU UNIFORMA DE POLIŢIŞTI!!!

M-am apucat de păscut

Aşa-i dacă te apuci să îţi faci analize, trebuie să te aştepţi să îţi iasă şi mai puţin bine.
Carevasazică, am colesterolul peste limita maximă. Fără mare îngrijorare, dar în semn de respect pentru organismul ce binevoieşte a mă mişca de colo-colo, m-am hotărît să iau măsurile necesare, ceea ce în acest caz se traduce printr-un oarecare regim.

Citesc prin urmare pe net să văd cam ce presupune asta.
După primele rînduri, sînt distrus. Cele trei repere ale existenţei mele: cafeaua, Pepsi şi îngheţata, sint pe lista neagră. Din nefericire, pe lista albă figurează fasolea verde şi mazărea, nenorocirile mele din copilărie.
Îmi mai revin cînd văd tot aici bananele, roşiile, pieptul de pui, cacao (ura!!) cireşele, căpşunile.
Dar cică elementul forte e reprezentat de fibrele solubile, cu reprezentantul lor ovăzul.
Expresia “măninci calule ovăz” capătă valenţe noi, mai bine zis calul devine substantiv propriu cu numele meu pe el.

Aşa că am trecut pe la Real, am aprovizionat banane, mere, cereale pentru fiică-mea, peşte file, bineînţeles ovăz… numai delicatese.

Sincer, nu pot înţelege de ce ne-am mai dat jos din copac.
Numai probleme am avut de atunci…

Mai vedem. Dacă nu învăţ să behăi pînă atunci…

Telefonul de la miezul noptii

Ţîrîitul se auzi prelung în liniştea nopţii, spărgîndu-se de pereţii camerei în nesfîrşite vibraţii. Bărbatul întinse mina, ridică receptorul şi mormăi sfîrşit un “alo?” obosit.
-Ce faci mă Costele? Îi bubui în ureche o voce veselă.
-Nu e nici un Costel… Greşeală… mormăi şi închise. Uf, idioţii, la ce ore se găsesc să sune…
…………………………………..
Ţrrrrrr!!!
- Bă Costele, faci mişto de mine? îi răcni în ureche acelasi glas de adineauri.
- Gura mă-ti de prost, vrei să înţelegi că nu e nici un Costel aici? Idiotule! La ora asta dai telefoane?
- Ce treabă ai tu la ce oră îl sun eu pe Costel? veni răspunsul impertinent.
- Boule! tună bărbatul şi trînti receptorul.
La celălalt capăt al firului, Marcel Paraschiv rămase în cumpănă. Bă, nu mai ştiu eu numărul lui Costel? Înţeleg ca am băut doua-trei beri (hai, mai multe) dar nu uit numărul celui mai bun prieten. Şi dacă au făcut atingere prin centrală şi a sunat în altă parte, ăsta e motiv să ţipe la el?
Hai, mai incerc odată, dacă răspunde tot ăsta măcar mă distrez, se gîndi chicotind şi formă din nou.
- …Costel? Tu eşti mă?
Spre uluirea lui, răspunse o voce senzuală, uşor răguşită, somnoroasă:
- Bbună… apoi si mai senzual: Nu e nici un Costel pe aici… Numai eu…
- Bună s… saru’mina… mmmmmă sccuzaţi, căutam un prieten şi…
Şi mai joasă, şi mai răguşită, încît simţi că îl furnică din creştet pînă în tălpi:
- De ce te scuzi? Îmi place vocea ta… Pari interesant… Sau te deranjează să vorbeşti cu mine?
Marcel înghiţi în sec, degeaba… Gîtul îi era uscat iască.
- Nu, nicidecum…. Î – îmi face p…plăcere
- Îmm… făcu vocea… îl căutai pe Costel şi m-ai găsit pe mine… Eşti de aici din Bucureşti?
- Da, zise Marcel incă tremurînd de emoţie
- Şi cu ce te ocupi tu, care suni la ora asta? Sînt convinsă că ai chef de o distracţie… Eşti un bărbat care ştie să se distreze, nu?
- D…da, da… Daaa, sînt un petrecăreţ, mai prinse puţin curaj Marcel
- Şi în rest cu ce te ocupi, domnule petrecăreţ? rîse vocea gutural…
- Sînt patron, minţi Marcel cu tupeu. Am o firmă… ăă… Vînzări…
- Şi ce vinzi, domnule patron?
- Vînd orice îţi face ţie plăcere, băgă Marcel, aşteptînd cu sufletul la gură să vadă dacă nu mersese prea departe
- Îmmm… Se simte că eşti un bărbat care ştie ce vrea o femeie, şopti înnebunitor de răguşit vocea.
Marcel era tot o apă…
- Un bărbat care ştie ce îi place unei femei, continuă vocea… îmmm… ce cald e… dorm goală între cearşafurile astea şi mă simt transpirată… şi singură…
Marcel se sprijini cu mina liberă de măsuţa telefonului, incise ochii, trase printre gîîiituri aer in piept… Derula scene nesfirsite de senzatii in minte....
- Exact aşa şi sînt, reuşi să articuleze
- Sînt convinsă, îmmm… Cît aş vrea să îţi simt virilitatea, să văd cît de masculin eşti… Ahhh… De-ai putea….
- ….Ce?
- Să vii la mine… Să mă iei ca un bărbat adevărat… să mă faci să mă simt femeie…
- Vin! Vin! Strigă Marcel înnebunit… Unde???
- Vii? Ooo, eşti cum speram… Vino pe strada Lebedei, pe colţ… Te aştept…
- Vin…. Vin!!!!
Se aruncă în primul taxi (noroc că avea staţia chiar lîngă blocul lui) Repede! Îl bătu pe umăr pe şofer. În mai puţin de un sfert de oră ajunse deşi traversa tot Bucureştiul… Coborî din maşină, privi în jur încercînd să străbată prin lumina slabă. Ridică privirea spre ferestrele blocului din faţă, dar atenţia îi fu atrasă de o umbră masivă ce se profilă întunecat
- Marcel?
- Da? zise întrebător şi uşor înspăimîntat.
- Salutări de la Costel!!!rostogoli matahala hohotind şi un trăznet se abătu asupra lui Marcel, trîntindu-l lat la pămînt.
Umbra scuipă satisfacută şi se îndepărtă spre o altă umbră mai micuţă.
- L-am învăţat minte pe fraier, scumpo!
Daca ar mai fi putut auzi, cu greu ar fi putut Marcel să facă legătura intre acel rîs strident care se auzi ca răspuns, şi vocea guturală care îl aruncase pe o stradă necunoscută, în miezul nopţii…